2017-03-23

Când dormi pe tine

Când dormi pe tine - adică mai dormi după ce te dai jos din pat, dar nu eşti somnambul - faci gesturi mecanice, intrate in obişnuinţă. Rutina e bună, dar numai până la un punct - trebuie să fii conştient chiar şi in rutina zilnică.

Vienela, cu articolul Câinele îşi dă seama, omul nu, mi-a amintit întâmplarea.

Pe la sfârşitul anilor 1980 un prieten mi-a adus in dar un pui de câine: mic-mic, pufos, negru tuci. Eram la muncă şi m-a chemat la poarta uzinei. Când l-am văzut am cerut “bilet de voie” şi-am plecat acasă. L-am numit Marco, in final, dar i-am zis si Lord). După mărimea lăbuţelor mi-am dat seama că va fi un câine mare şi dacă la tata am găsit imediat înţelegere, să îl ţinem in apartament, cu mama a trebuit să duc muncă de lămurire, ea gândindu-se că va trebui să aibă grijă de el, eu, la acea vreme, venind acasă ca la hotel. A ajuns un câine imens - poate nu cât un Newfoundland, dar cât un ciobanesc mioritic clar! - cu blana deasă dar nu cu fir prea lung.

Eu eram cea care avea grijă de Marco: hrană, igienă, plimbări şi tot ce mai era necesar. Doar la muncă nu îl luam cu mine. In timpul zilei era simplu, dar dimineaţa… Oh, dimineaţa! Nu-s deloc un om matinal - unii zic că încep să funcţionez la parametri normali abia când se lasă seara - dar când mergeam la muncă, zi de zi, la şapte fiind obligatoriu să fiu acolo, eram ca roboţelul: mă trezeam (dar fără să mă trezesc efectiv) şi făceam tot ce trebuia să fac - pe pilot automat. Din acest motiv mâncam supe, ciorbe şi dimineaţa - din comoditate, in special.

In rutina zilnică intrase de acum şi Marco. Dimineaţa, după ce terminam cu baia, îl hrăneam pe el - avea mâncare gătită (un fel de supă cu morcovi, carne, orez, cartofi sau alte ingrediente despre care ştiam că nu-i dăunează - el ar fi mâncat orice). Vasul lui era un castron din inox, singurul rămas dintr-un set. Îi puneam supa, o încălzeam puţin, lăsam să se racească vasul - până se fierbea cafeaua - şi i-l puneam la locul unde mânca, lângă masca de la chiuvetă.

In dimineaţa cu pricina nu a fost nimic diferit sau, poate, nu mi-am dat seama că dormeam mai profund ca in alte dimineţi. Am luat blidul lui Marco, l-am alimentat cu supă, l-am încălzit şi… Intră mama in bucătărie. “Ce faci, Diana?!” o aud exclamând. O privesc uşor încruntată, nedumerită de acea luare la rost. “Mănânci din farfuria lui Marco?” In creierul meu nu se făceau conexiunile necesare… Marco, farfuria lui… Când mă uit sub nas… mă pufneşte râsul! In blidul lui Marco era ciorba mea, din care mai aveam doar vreo două linguri de luat. Atunci am înţeles şi de ce Marco mai era in bucătărie când mâncam eu - de obicei, după ce termina de mâncat, se întorcea in culcuşul lui.
Faptul era consumat - si ciorba îmi căzuse bine! Ce era să mai fac? Am scos din frigider oala cu mâncarea lui Marco şi l-am hrănit şi pe el.

Bineînţeles că am povestit cui a vrut - şi n-a vrut - să auda! Povestea a rămas mult timp in atenţia celor apropiaţi şi, după 1990, când apăruseră produsele speciale pentru câini povestea s-a reactivat: am primit de ziua mea un blid din plastic pe care era desenat un cap de căţel; unii, când aveau ocazia, mă mai întrebau: “îţi place vasul acesta?” şi-mi arătau câte un vas pentru căţei.

Marco mi-a rămas in suflet. E primul câine care a fost, efectiv, al meu. E tembeluţul care făcea kk numai pe asfalt - spre disperarea mea, pentru că trebuia să adun (nu era lege, era doar jena de-a lăsa acolo kk de căţe!!). E tembeluţul care, la vârsta de vreo patru luni s-a gândit ca pe o trecere de pietoni, la oră de vârf, să se oprească pentru kk - pentru că l-am tras de acolo împotriva voinţei lui o fi crezut că ne jucăm şi a sărit pe mine, nimerind sub fusta mea cloş! E tembeluţul pe care încercam să-l obişnuiesc să facă in iarbă kk şi îl lăsam liber la plimbare in zone cu multă iarbă. Ce fericită am fost când, într-o zi, Marco a făcut in iarbă deşi erau multe trotuare pe-aproape. Când, însă, m-am dus să văd (intuiţia, probabil)… kk lui Marco era pe betonul din jurul unui capac de canal ascuns in iarbă.

Mi-a părut râu când l-am dat unor prieteni care locuiau “la casă”, într-o localitate din apropiere, pentru că, pe măsură ce creştea, părea tot mai apatic. S-a ataşat imediat de noul lui prieten biped şi n-am avut mustrări de conştiinta, mai ales că şi umanul care l-a dorit îl iubea foarte mult - acolo avea grădină mare şi nu era niciodată singur (la noi stătea singur, închis in casă, şi mai mult de opt ore, pentru că toţi eram plecaţi la muncă). A fost foarte fericit la noua lui căsuţă pentru că zburda liber. Alerga la mine dând din coadă de bucurie de câte ori mergeam pe acolo, special pentru a-l vedea.
După un timp a plecat cu o haită de lupi.

14 comentarii:

  1. Cred ca patania ta e unica.N-am mai auzit o asa intamplare.Sunt multe persoane care dorm pe ele dimineata,asta cand esti tanar,mai apoi iti doresti.O zi buna Diana!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Sunt sigura ca mai sunt si altii, cu cine stie ce alte patanii!
      Oooo, si azi mai dorm pe mine cand ma trezesc prea de dimineata..
      Multumesc, Floarea-bunica. Seara minunata sa iti fie!

      Ștergere
  2. Si nu ţi-ai luat alt căţel?
    Unul micuţ, pe care să-l poţi lua în braţe?
    Te-ar fi iubit la fel de mult ca şi cel mare.Poate chiar mai mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cum nu?! :) Am mai avut - unii au trait mai puţin, altii mult. Cei care au trait puţin au fost dintre puii gasiti pe strada si pe care oricat am vrut sa ii salvam nu am reusit.
      Am avut caini mari: boxeri (intai o femela, apoi un mascul). Cunosc bine dragostea unui caine - boxerita m-a iubit atat de mult incat n-a mancat 5 zile, cat am fost plecata (desi toti ceilalti din familie erau langa ea) - m-am intors mai devreme decat ar fi trebuit pentru ca n-am vrut sa risc sa pierd catelusa.

      Ștergere
  3. Ce amintire frumoasa! Intamplari marunte care îti lumineaza viata! ♥ Am avut si eu un boxer, de fapt era femela si o chema Gipsy. Baiatul meu cel mic, exersa "mersul în patru labe" avea in jur de 10-11 luni la vremea respectiva, cand într-o dimineata eu fiind ocupata cu alte treburi îmi parea ciudat ca Gipsy nu iese afara desi îi dadusem sa manance! Cand ma duc sa vad în bucatarie ce se întampla, ce crezi? Fimiul cel mic, scapat de sub observatia sotului manca cu doua maini din castronul lui Gipsy (tocana de legume era mancarea ei ca vorbim de "epoca de aur") si ea statea si se uita la el fara sa sciteze vre-o miscare! Normal nimeni nu avea voie sa se apropie de castronul ei! La iubit asa de tare pe baiatul meu cel mic, încat noaptea statea langa patut sa-l pazeasca! Asa ca nu esti singura pe lume care a mancat din castronul cainelui! :) Un lucru este sigur, baiatul meu iubeste orice fel de animal ... :))
    Sa ai o zi minunata! Pupici! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa-i?! <3 :) Multe amintiri frumoase am cu cainii - unele jenante altele hazlii. :)
      Ce draguuuut! Imi imaginez scena pentru ca am vazut unele filmulete cu piticuti care se desfatau cu papa de la catel. :))
      Boxerii sunt cunoscuti si pentru atasamentul lor (se ataseaza mai mult decat alti caini - in special femelele). Si noi am avut boxeri! Boni, catelusa, era ceva...! Foarte posesiva! :) Nu puteam dansa cand era si ea prezenta - se impingea intre mine si partener; daca sedeam alaturi de cineva ea se impingea pana reusea sa-si faca loc. Daca plecam de acasa mai mult de o zi refuza mancarea; oriunde eram trebuia sa stea lipita de piciorul meu; cand o chemam venea urgent de oriunde era si orice facea - altii o chemau degeaba: venea cand termina ce avea de "facut". Boni imi bea cafeaua! :))) A trecut ceva timp pana m-am prins ca nu-s adormita si nu stiam ce fac: am vazut-o cum lipaia din cana! :)
      Ce ghem de amintiri ai desfasurat cu minunata amitire cu dragalasul tau! <3 Multumesc. Si eu iubesc animalutele - mult; chiar si soriceii! :)
      Multumesc, Ella draga! Seara frumoasa iti doresc, si zi frumoasa! Pupici! <3

      Ștergere
  4. Frumoasa povestea ta. Eu nu am avut animalute. Mai ma joc cu pisicutele unei prietene. Cat priveste intamplarea ta, nu ma surprinde. Cand dormeam prin bucatarie, mi s-a mai intamplat sa incerc sa pun cafeaua preparata intr-o cana intoarsa (nici acum nu inteleg pozitia acelei cesti), sau sa o zvarl pe jos cu tot cu ibric...
    Nu-mi plac automatismele si totusi... se intampla! :)
    Seara buna, draga Diana! Pupici! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)))) Hahahaha! Poate ca nu e de râs dar.... cum sa nu râd imaginandu-mi scena! :))))
      Suzana draga, iti multumesc pentru sanatoasa portie de râs! :)) Gata, nu mai râd! :) Parca te vad, incercand sa intelegi... confuzia creierului in acele momente. :)

      Nici mie nu imi plac automatismele - e motivul pentru care, din cand in cand, mai schimb locul lucrurilor atunci cand m-am obisnuit cu ele intr-un anumit loc si imi dau seama ca a devenit automatism modul in care ajung la ele; pun creierul la munca. :)

      Multumesc. Noapte buna! Pupici, cu drag! <3

      Ștergere
  5. Ce frumoase amintiri! Și ce frumos ni le-ai povestit, dragă Diana! Prietenii noștri lătrăcioși sunt niște suflețele minunate, care ne aduc multă bucurie în viață, cu prezența și cu dragostea lor simplă și sinceră. Este bine atunci când ne amintim de ei, căci au reușit să rămână lipiți de sufletul nostru. Aștept să ne mai povestești asemenea întâmplări frumoase, dragă Diana!

    PS. Mi-am amintit de dragul nostru Țuchi, care abia aștepta să-i „deguste” Sarei dulciurile din mână, atunci când era foarte mică. O dulceață de cățel!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imi amintesc si eu de Tuchi - am citit postarea (si am recitit-o azi). :) A plecat sa-si intalneasca prietenii la scurt timp dupa Lulu. :) Sufleţele dragi!
      Si Bony (o catelusa boxer) era ca Tuchi! :) Era topita dupa dulciuri!

      Sunt sigura ca si tu ai multe povesti cu si despre sufletelele voastre incarnate in trupuri blanoase de latraciosi. :)
      Zile fericite iti doresc, cu drag! :)

      Ștergere
  6. ce amintiri frumoase ai depănat cu Marco !!!
    şi eu am avut mai mulţi căţei - dar, cu fiecare, s-a întâmplat câte ceva - eu le dădeam dulciuri !!! - şi nu am avut parte de ei... de când suntem la ţară, la casă, am fost mai ataşată şi, zic eu, mai responsabilă în relaţia cu căţeii de acum... au trecut atâţia ani de când îi avem ! mai greşesc eu câteodată (sau mai des) dar ţin la ei mult ! şi să ştii că noi nu putem ţine minte care este farfuria căţeilor ... mai ales, mami le încurcă acum mai tot timpul ! ajung farfuriile noastre la ei şi ale lor, la noi... zicem ''pardon'' şi asta e ! iar întâmplări hazlii mai tot timpul apar 1

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multi oameni le ofera cainilor dulciuri - nu in exces, dar le ofera. Lui Bony (o boxerita) i-am dat si ciocolata, dar n-a avut probleme. N-am exagerat, desigur. :)
      :))) Noi am ales un blid diferit pentru Marco (si ceilalti, mai apoi) tocmai pentru a nu le incurca. Un vas spalat bine e un vas curat, asa ca nu prea conteaza cine a mancat din el inainte. :)
      Cu blanosii avem mereu parte de zambete! Combina ei unele situatii si oricat de grava ar parea fapta lor tot ne face sa zambim (cand nu are urmari tragice, desigur). :)
      Mi-ar placea sa am o curte, mai la distanta de alte case, sa pot aduna acolo cativa caini. :) Dar si doar un caine s-ar simti mult mai fericit intr-o curte, sa zburde liber si nu doar la ore fixe, cand e scos la plimbare. :)
      Zile fericite iti doresc, cu drag!

      Ștergere
  7. Am trecut de la povestea ghemotoacele cu blana din dulap la Marco; absolut incantatoare naratiunile, "gheme de amintiri", asa cum frumos le-ai denumit in recenta postare! Simt nostalgia amintirilor pe care le pui pe hartie. Si imi place firul narativ, captivant, amuzant si aspectele pe care le pui in evidenta pe parcurs.
    Sigur ca, aici, in cazul de fata, am ramas cu ultimul rand si un sentiment de tristete: "După un timp a plecat cu o haită de lupi." Mi-ar placea sa fie o continuare... ca un happy-end asteptat pentru un scurt metraj cu final 'neasteptat' :) :)
    Salutari cordiale la inceput de April! si o saptamana buna si frumoasa sufletului!
    Primavara insorita cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru apreciere, Alexa. :)
      Plecarea lui Marco cu lupii e o alta "poveste" :) - n-a plecat brusc, peste noapte, dar acest fapt nu inseamna ca nu ne-a parut rau ca a plecat. :) La catva timp dupa ce a plecat a revenit intr-o zi, pentru cateva ore - haita de lupi (ziceau oamenii) era pe deal. Marco a stat cat a stat in curte cu prietenii lui umani, apoi a plecat - de atunci nu l-au mai vazut si nici lupii nu s-au mai auzit urland in zona - se presupune ca haita si-a cautat alt teritoriu pentru ca incepusera sa defriseze in zona.
      Multumesc si pentru urare. Iti doresc, cu drag, zile fericite!
      Senin sufletul sa-ti fie! <3

      Ștergere

Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.