23 ian. 2018

Muzeul Prima Şcoală Românească. Expoziţii permanente.

La Muzeul Prima Şcoală Românească din Piaţa Unirii nr. 2-3, in Şcheii Braşovului, de luni până duminică, între orele 9:00 şi 17:00, sunt deschise expoziţiile (permanente): Anton Pann, Diaconul Coresi, Cartea şi Cărturarii braşoveni, Cartea, factor de unitate naţională, Tudor Ciortea.

La început a fost biserica amintită in cronicile din 1292, şi care poartă azi hramul Sfântului Nicolae. Construcţia şcolii a început in anul 1495 (reclădită in 1760) şi păstrează elemente ale stilului baroc. Cu siguranță, însă, şcoala exista încă din 1399, pentru că în acel an, Papa Bonifaciu vorbeşte despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului, care învațau şcoala de la pseudodascăli.
 […] Vechii şcheieni, care practicau un negoţ de larg răsunet cu Moldova şi Muntenia, dar ajun­seseră să străbată Levantul, Balcanii până departe în Siria şi Egipt, au protejat prin danii lăcaşul de cultură şi învăţătură, care astăzi a devenit Complexul muzeal Şcheii Braşovului. Cele aproximativ 4.000 cărţi vechi şi peste 30.000 documente precum şi numeroase obiecte muzeale stau astăzi strajă la temelia istoriei, oferind tuturor posibilitatea de cunoaştere a adevărului care se derula istoric pe aceste meleaguri. (Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean) (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

₪₪₪
Anton Pann (Antonie Pantoleon-Petroveanu) s-a născut cândva între 1796-1798, la Silven, Imperiul Otoman (azi Bulgaria) şi a murit la Bucureşti in 2 noiembrie 1854. A fost poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat şi publicist român, compozitor al muzicii imnului naţional al României. In poemul “Epigonii” Mihai Eminescu îl supranumeşte “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”. Între multe altele, el a scris “Povestea vorbei” (1847). In anul 1821 se refugiază la Braşov, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaşte pe Ion Barac, scriitor, poet, traducător, dascăl la şcoala românească din Şcheii Braşovului, tipograf de cărţi populare din oraşul de sub Tâmpa, cel care a editat in anul 1937 primul periodic românesc din Trasilvania: Foaia Duminicii. Cei doi vor lega o strânsă prietenie. După înăbuşirea Zaverei (Răscoala de la 1821), Anton Pann revine în Bucureşti în primăvara anului 1822.
Anton Pann a pus pe muzica versurile poeziei “Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşianu prin 1842, devenită imnul României: Deşteaptă-te române! Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, relatează cum în casa poetului Andrei Mureşianu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia “Un răsunet”, cel care a găsit melodia “veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă peste timp, a fost Anton Pann. Melodia era romanţa “Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Mureşianu şi despre poezia ”Un răsunet”, George Călinescu numeşte această poezie “Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră ”acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789.
Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann
Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) s-a născut la Cucuteni, Dâmboviţa şi a murit la Braşov, in anul 1583. A fost un diacon ortodox, traducător şi meşter tipograf român. Este editorul primelor cărţi tipărite în limba română.
Sursa info: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi
Diaconul Coresi a ucenicit in oraşul Târgovişte, in oficina condusă de maestrul său Oprea, unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Liubavici. O vreme chiar a condus tipografia domnească de la Târgovişte, unde a tipărit un Molitfelnic (1545), un Apostol (1547) şi un Triod - Penticostar (1558). Alege însă să îşi întemeieze o tipografie proprie, sub streaşina bisericii “Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, unde formează o adevărată şcoală tipografică, după 1559.
Sursa info si  foto: http://www.calauza.edj.ro/?p=10475
Intre anii 1556-1588 Coresi şi colaboratorii săi au tipărit  40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţind astfel unitatea spirituală a acestui popor. (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

Compozitorul Tudor Ciortea s-a născut in 28 noiembrie 1903, la Braşov şi a murit la Bucureşti, in 3 octombrie 1982. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă ”pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.
Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Ciortea
Spaţiul destinat compozitorului în complexul muzeal  Prima Şcoală Românească este o încăpere de mari dimensiuni compartimentată în trei alveole. Într-unul din compartimentele laterale, atrage atenţia un obiect foarte rar, o pinolă – se pare că nu mai sunt decât zece în lume. Tot aici, o litografie a operei Oedip, unul dintre cele cinci exemplare originale rămase. Acestor piese rare li se adaugă o colecţie de manuscrise donate muzeului de Vera Proca Ciortea şi câteva portrete în ulei realizate de Ion Sibianu. Nu lipsesc nici cărţile, risipite pe rafturi în întreaga încăpere, şi nici icoanele pe sticlă din secolul al XVIII-lea, specifice Şcheiului.
Sursa info: http://www.primascoalaromaneasca.ro/complexul-muzeal/muzeul-tudor-ciortea/
Liceul Vocaţional de Muzică din Braşov a fost numit cu numele compozitorului.
₪₪₪
Între multe altele, mai pot fi văzute aici partitura primei operete româneşti, Crai Nou, compusă de Ciprian Porumbescu

o Biblie din anul 1688


Sursa foto despre Prima Şcoală Românească: Braşov, oraşul sufletului meu.
Îmi place şi soba, aşa că am ales-o din albumul amintit mai sus ca sursă foto. 

22 ian. 2018

Nastratin Hogea. Citate favorite

Într-o zi, Nastratin se plimba pe un drum pustiu. La lăsarea serii a văzut că din sens opus se apropie un grup de călăreţi. Imaginaţia a început să-i lucreze şi se temea că va fi jefuit sau luat la oaste cu arcanul. Atât de puternică a devenit frica încât a sărit peste zidul din apropiere şi a nimerit într-un cimitir. Călătorii, curioşi de reacţia lui, l-au urmărit. Când l-au găsit era întins, nemişcat, între morminte. Unul îl întreabă:
- Te putem ajuta? De ce eşti aici in această poziţie?
Nastratin, dându-şi seama că a judecat greşit acei oameni, a răspuns:
- E mai complicat decât crezi. Ştii, eu sunt aici din cauza voastră şi voi sunteţi aici din cauza mea.
************************************************************
Un rege căruia îi plăcea compania lui Nastratin şi îi plăcea să vâneze, într-o zi îi cere înţeleptului să vină cu el la vânătoare de urşi. Nastratin era îngrozit.
Când Nastratin s-a întors in sătucul lui, cineva l-a întrebat:
- Cum a fost vânătoarea?
- Extraordinară!
- Câţi urşi ai văzut?
- Nici unul.
- Atunci cum poate fi extraordinară?
- Dacă eşti vânător de urşi şi dacă eşti eu, să nu vezi un singur urs este o mare performanţă.
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
₪₪₪
Cartea pe care o am (nu mai are coperţi) se numeşte “De-ale lui Nastratin” şi a fost publicată de Zoe Verbiceanu la Editura “Scrisul Românesc”, in 1974. Ilustraţiile cărţii sunt semnate de Olimp Vărăşteanu.
Anecdotele scrise aici nu fac parte din acest volum – habar nu am de unde le-am copiat cândva şi le-am adăugat cărţii.  Azi nu se mai ştie care anecdote aparţin celebrului Nastratin şi care nu, pentru că de-a lungul timpului noi şi noi povestiri au fost adăugate, altele au fost modificate, iar personajul şi poveştile sale s-au răspândit in multe regiuni ale lumii, in diverse traduceri şi repovestiri.
₪₪₪
Zoe Verbiceanu s-a născut la Bucureşti, in 18 septembrie 1893 şi a murit la Calafat, in 30 decembrie 1975. S-a stabilit la Calafat in anul 1954; aici a realizat şi ultima ei carte: “De-ale lui Nastratin”.
Studiile secundare le-a facut la Liceul Central din Craiova şi la Liceul Sf. Sava din Bucureşti – in anii de liceu şi-a început şi activitatea literară, cu satire. A urmat cursurile Universităţii din Bucureşti (licenţa in limba franceză şi română). A fost profesor in învăţământul secundar şi la Academia Comercială, unde a predat limba şi literatura franceză. A scris romane şi teatru (între altele: Nastratin Hogea, comedie în 3 acte, în versuri, 1945, reprezentată de Teatrul Naţional Bucureşti în 1947), a prelucrat basme din folclorul universal şi a făcut traduceri.
Sursa info şi foto:  
http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/V/verbiceanu%20zoe.pdf
₪₪₪
Nastratin Hogea a fost un cleric şi un învăţător sufist, un filosof. Este cunoscut in aproape toată lumea pentru anecdotele lui pline de haz şi de învăţături. Temele povestirilor au devenit o parte a folclorului multor popoare şi exprimă imaginaţia colectivă a mai multor culturi, înfăţişând tipul de înţelepciune populară ce triumfă in faţa tuturor încercărilor şi nedreptăţilor la care sunt supuşi, uneori, oamenii.
A fost uneori imam, conducând rugăciuni şi alte ceremonii religioase dar şi cadiu, rezolvând probleme locale, dar in primul rând a fost un mic fermier nu prea bogat, cu un petec de pământ şi câteva animale (nelipsind măgarul). El şi familia lui trăiau foarte modest, uneori sufereau mari lipsuri, neavând nici hrană şi nici lemne pentru foc. Deşi cinstit, nu se sfia să mai apeleze la unele mici înşelăciuni – de exemplu, a plecat să cumpere ulei şi pentru că nu avea bani a pus in ulcica ce avea gâtul stâmt un burete; negustorul a umplut ulcica şi Nastratin s-a declarat nemulţumit de calitatea uleiului aşa că a cerut negustorului să şi-l ia inapoi; negustorul aşa a făcut, dar uleiul absorbit de burete a rămas in ulcică şi Nastratin a avut ce duce acasă. Facea orice pentru a-si sustine familia.
Nastratin, se pare, a trăit prin secolul al XIII-lea. Au fost descoperite 400 de manuscrise cu povestiri şi anecdote care i-au fost atribuite lui şi care îi demonstrează inteligenţa şi înţelepciunea. A fost in mod sigur un personaj iubit, ale cărui sfaturi erau cerute şi respectate de concetăţenii săi. Lui i-a plăcut să testeze înţelepciunea celorlalţi şi le adresa uneori întrebări absurde, dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos şi Nastratin a fost adesea ţinta glumelor copiilor dar şi a adulţilor, care voiau să vadă cum se descurcă in situaţii inedite. Spre încântarea semenilor, Nastratin nu i-a dezamăgit niciodată.
Trăsăturile lui cele mai importante erau simţul umorului şi răspunsurile rapide la cele mai absurde întrebări. Nu trebuie văzut ca un comediant pentru că e nevoie de multă inteligenţă să faci oamenii să râdă oferindu-le in acelaşi timp teme de meditaţie. Deşi deseori luat in râs, îşi menţine buna dispoziţie şi optimismul.
Când era tânăr, Nastratin găsea întotdeauna ceva pentru a-şi distra prietenii astfel încât aceştia nu mai erau atenţi, uneori, nici la orele de curs. Un profesor i-ar fi spus cândva: In viitor, când vei fi adult, vei deveni înţelept, dar cu siguranţă că orice vei spune îi va face pe oameni să râdă. Şi continuă să îi facă să râdă şi după moarte.
O legendă spune că Nastratin şi-a clădit mormântul fiind încă in viaţă şi cu galbenii dăruiţi de sultanul Timurlenc. Dimitrie Cantemir ne-a înfăţişat monumentul cel şugubăţ in “Istoria imperiului otoman”, iar mai de curând, monumentul e descris de Ioakeim Valavanis (1858-1921) in lucrarea sa Asia Minor Studies (1891) unde sunt incluse unele anecdote ale lui Nastratin Hoca şi unele date despre el: Chiar la intrarea cimitirului, privirea întâlneşte o construcţie foarte ciudată. Patru stâlpi bine înfipţi in pământ poartă un acoperiş cam dărăpănat, care adăposteşte un mormânt. Deasupra mormântului tronează un neobişnuit de mare turban, alcătuit din numeroase fâşii împletite in jurul unui butuc. Trei laturi dintre stâlpii monumentului sunt deschise – şi numai latura dinspre miazănoapte e închisă printr-o uşă masivă cu două canaturi de care atârnă într-un cui două chei uriaşe şi nefolositoare de lemn. […] La prima vedere, vizitatorul e apucat de un râs nestăpânit in faţa unui mormânt închis cu atâta grijă pe o latură şi deschis la toate vânturile pe trei laturi
In diferite oraşe turceşti, şi nu numai, există monumente care îl reprezintă in ipostaze hazlii.
Sursa foto statuie – Ankara: https://en.wikipedia.org/wiki/Nasreddin
Originea sa o revendică mai multe grupuri etnice: turcii, afganii, iranienii şi uzbecii, de exmplu. Potrivit prof. Mikail Bayram (specialist turc in istorie medievală), care a făcut cercetări ample despre Nastratin, acesta s-ar fi numit Nasir ud-din Mahmood al-Khoyi şi s-a născut in oraşul Khoy din provincia Azerbaijan din vestul Iranului, ar fi studiat la Khorasan, ca elev al lui Fakhr al-Din al-Razi din Herat (important interpret al Coranului). Apoi, Nastratin s-ar fi stabilit in Akşehir (Turcia), mai apoi in Konya, unde a murit in 1275 sau in 1285. Sunt multe surse care dau ca loc de naştere satul Hortu, in Sivrihisar din provincia Eskişehir (pe teritoruiul Turciei de azi).
Presupusul mormânt al lui Nastratin se află in Akşehir (probabil că monumentul a suferit unele transformări de-a lungul timpului). Nastratin apare adesea ca un personaj capricios in folclorul multor naţiuni; astfel, e cunoscut de albanezi, arabi, armeni, azeri, bengalezi, bulgari, chinezi, greci, italieni, kurzi, turci, români şi aşa mai departe.
In Akşehir, an de an, intre 5 şi 10 iulie are loc “Festivalul Internaţional Nastratin Hodja”.

20 ian. 2018

Nu suntem o ţară de asistaţi social

Nu suntem o ţară de asistaţi social, suntem o ţară cu foarte-foarte mulţi oameni săraci şi chiar sub limita sărăciei. In loc să se încerce o rezolvare se încearcă asmuţirea unor categorii sociale asupra altor categorii sociale.

Sunt unii politicieni care susţin că vor să sisteze “ajutoarele sociale” pentru că se încurajează nemunca. Sunt circa 6,5 milioane de oameni in România, care beneficiaza de ajutor social! strigă ei, revoltaţi. Şi unii cetăţeni le ţin isonul: să se taie! Când auzi cifra ai motive să te îngrijorezi şi să zici ca ei: suntem o ţară de asistaţi social (la recensământul din 2011 populaţia stabila a Ro era de 20.121.641 de persoane).. Dar stai! Hai să vedem dacă e chiar aşa. Şi dăm fuga la Institutului Naţional de Statistică (să vorbim, relativ, “pe cifre”, chiar dacă nu sunt cuprinşi toţi oamenii in aceste statistici).

Ce ştiu foarte bine aceşti politicieni şi nu ştiu cei mai mulţi dintre cetăţeni? Pe lângă faptul că nu-şi dau seama că se încearcă dezbinarea populaţiei, aceşti oameni nu ştiu că dintre aceşti 6,5 milioane sunt doar vreo 250 de mii cei care beneficiază de venitul minim garantat, le dă statul bani, altfel spus.
De luat in considerare şi faptul că sunt oameni care nu beneficiază de venitul minim garantat şi trăiesc la limita subzistenţei – nu sunt cuprinşi in statistica aceasta.

Ce alte categorii intră între ceilalţi, până la 6,5 milioane? Cei aflaţi in concediu de creştere copil, persoanele cu dizabilităţi şi cele care îngrijesc aceşti oameni, copiii -  beneficiază de alocaţie până la vârsta de 18 ani (aceştia sunt cei mai mulţi). Altfel spus: toţi aceştia sunt oameni care au oferit ceva societăţii (şi oferă in continuare unii, iar alţii urmează să ofere), oameni care nu mai pot oferi ceva sau care, tot independent de voinţa lor, s-au născut cu incapacităţi majore.

Chiar vrea cineva să fie “tăiate” toate aceste “ajutoare sociale”?
Trebuie clarificată sintagma “asistat social” - e o necesitate.

De s-ar mări unele redevenţe încasate de stat pentru darea in exploatare a diverselor bogăţii ale solului şi subsolului ş.a. nici nu s-ar simţi cheltuielile cu aceşti 250 de mii de oameni. E clar că de s-ar renunţa la “pensiile speciale” (şi alte privilegii pentru anumite categorii) s-ar mai aduna bani pentru ceva mai util…

Până atunci, însă, să nu mai confundăm un om aflat in concediu pentru creşterea copilului sau un om cu dizabilităţi cu unul care nu vrea să muncească. Sunt oameni care nu vor să muncească, e drept, dar “întreţinerea” acestora nu dezichilibrează un buget naţional. Acum, că s-a dat liber la majorarea salariilor funcţionarilor de prin primării mulţi au rămas fără fonduri pentru autobuzul şcolar, făra fonduri pentru şcoli şi multe altele – nu zic că ar fi avut prea mult înainte – şi au început, unii primari, să concedieze oameni…
Măsurile populiste mereu vor dăuna unei societăţi.

Sunt prea multe contradicţii pe piaţa muncii. De acord, sunt şi oameni care chiar nu vor să muncească, deloc, nu doar că refuză să meargă 10-12 ore la muncă (plus timpul petrecut pe drum) pentru un salariu minim care-i menţine tot in sărăcie lucie. Aceşti “leneşi” care refuză salariul minim nu sunt, însă, foarte mulţi (sunt chiar mai puţini decât cei care nu vor la muncă), doar că nu vor să fie sclavi.
Un om angajat cu salariul minim pe economie (in 2018 e 1900 lei / 249 euro), fără copii in întreţinere, va câştiga, efectiv, 1162 de lei. Nu toţi angajatorii decontează transportul şi nu toţi oferă “bonuri de masă”. Unul care are doi copii in întreţinere, de exemplu, va avea 1362 de lei (in care am adunat eu şi alocaţia copiilor).

Persoanele cu venituri mici pot solicita trei tipuri de ajutor social: 
- venitul minim garantat - o suplimentare a venitului net al celui care îl solicită; venitul acesta variază in funcţie de numărul de persoane care formează familia, pornind de la 142 de lei pentru o singură persoană şi ajungând la 442 lei pentru o familie de patru persoane (crescând, gradat, foarte puţin pentru mai multe persoane);
- alocația pentru suținerea familiei - diferă atât în funcție de veniturile familiei, cât și de numărul de copii, precum și de faptul că familia este sau nu formată din ambii părinți sau doar dintr-unul singur;
- ajutorul pentru încălzirea locuinței - presupune o acoperire a cheltuielilor cu încălzirea în perioada sezonului rece.

Din punctul meu de vedere, când se discută pe cifre, când se fac distincţiile care trebuie făcute, situaţia nu mai pare aşa de gravă cum o prezintă unii politicieni pentru a-şi justifica neputinţa sau incompetenţa (sau reaua-voinţă).