2014-03-31

De ce câinii și pisicile nu mai sunt prieteni. Bună dimineața Soare!

Un cuplu avea un minunat inel de aur. Nu știau oamenii că inelul este unul fermecat și l-au vândut într-o zi, pentru foarte puțini bani. Din momentul în care au vândut inelul au început să căștige tot mai puțin, devenind din ce în ce mai săraci - atât de săraci încât nu mai aveau cu ce-și hrăni câinele și pisica.
Câinele, cu mirosul lui foarte dezvoltat, a reușit să afle locul unde era inelul și i-a propus pisicii să plece și să-l ia din scrinul unde era păstrat pentru ca stăpânii să aibă ce să le dea de mâncare.
Zis și făcut. Pisica a prins un șoarece și acesta a făcut o gaura în scrin și a scos inelul; pisica a luat inelul și împreună cu prietenul ei, câinele, au pornit spre casă.
Pisica, sărind de pe acoperiș pe acoperiș, din pom în pom a ajuns acasă mai repede decât câinele, care putea numai să alerge. Le-a dat inelul stăpânilor și aceștia i-au oferit o mulțime de bunătăți și mult au răsfățat-o. Când a ajuns și câinele, obosit, stăpânii nu l-au tratat cu aceeași atenție. Supărat, câinele n-a iertat egoismul de care a dat dovadă pisica și de atunci câinii și pisicile n-au mai fost niciodată prieteni.

Fotografia aceasta contrazice povestea. :)
dragoste intre un caine si patru pisici (intre care trei pui de pisica)
Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Lacul Noua din Brașov

Lacul natural Noua a fost reamenajat acum câțiva ani. E situat în cartierul Noua, la ieșirea din oraș, spre București, în partea de sud-est. Scăldatul e interzis și din cauza faptului că fundul lacului nu a fost nivelat și există gropi adânci și până la 2 metri.
barci sub forma de lebada pe lac, tiroliana si insula
Zona Lacului Noua este una dintre cele mai frumoase și mai căutate zone de agrement din Brașov, zonă unde a fost amenajat și un loc special pentru picnic.
Din cartierul Noua pornesc mai multe trasee montane, către Piatra Mare, Bunloc, Dâmbul Morii, Poiana Brașov, Timișu de Jos, Tâmpa, canionul Șapte Scări, ca exemple. În pădurile din jurul cartierului pot fi întâlniți lupi, urși, jderi, mistreți și căprioare. Tot în acest cartier sunt izvoarele Honterus și Fântana Hoților, două dintre izvoarele care aprovizionează cu apă localnicii.
peisajul din jurul lacului Noua
Lacul Noua este amenajat cu un ponton de unde se pot închiria bărci pentru plimbări de agrement și este înconjurat de o alee de unde, pe un podeț, se ajunge la o mică insulă. Recent inauguratul Parc Noua dispune de un lac pentru plimbări cu barca și hidrobicicleta precum și de o pistă de jur împrejurul lacului perfectă pentru plimbări cu bicicleta și rolele. Sunt amenajate două zone de joacă pentru copii, de o parte și de cealaltă a lacului, cu balansoare, învârtitori, tobogane și bănci.
barci pe lac, insula, podul spre insula din lacul Noua Brasov
De pe dealul mic din apropiere pornește tiroliana de la Parc Aventura până pe insulă. Parcul Aventura e cel mai mare parc de aventură și distracție în aer liber din România. Tot în zona Lacului Noua, în locul fostului ștrand Noua, este Aqua Park, un parc acvatic intins pe o suprafață de 4 ha de piscine, cu cele mai inalte tobogane și multipiste din țară - șapte topogane, două piscine, teren de fotbal, teren de tenis, restaurant, terase, baruri.
Sursa fotografii: Brasov, orasul sufletului meu, albumul "Lacul Noua".
***
Actualizare martie 2023. Aqua Park este in paragina si este inchis.
Parcul Aventura deschide la 1 aprilie 2023 (de regula, e inchis in sezonul rece)
***
Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in oglinda" (http://fewstuff.blogspot.ro/2014/03/reflexii-in-oglinda_27.html), la SoriN.

2014-03-26

Lacătul şi cheia

Când n-ai subiect de discuție - sau când nu-ți funcționează computerul, și-ți tună și fulgeră! - spui / scrii bancuri, chiar dacă numai pentru atâta ai nevoie de o oră!
Să rămân datoare nu vreau, dar când tehnica îmi e împotrivă prea multe nu pot face - îmi antrenez răbdarea! Ce bombăn nu vă dezvălui! :)
femeia si Confucius, desen-https://diana-kundalini.blogspot.com

O femeie se duce la Confucius:
- Mărite înţelept, am şi eu o întrebare. De ce o femeie care face dragoste cu 10 bărbaţi este considerată desfrânată, în timp ce un bărbat care se bucură de 10 femei este considerat un bărbat adevărat?
Înţeleptul îi răspunse:
- Vezi tu, copila mea, un lacăt care este deschis de 10 chei nu e un lacăt bun, în timp ce o cheie care deschide 10 lacăte, ce mai cheie este...!

O excelentă completare a adus Zina într-un comentariu:
Boccaccio avea o altă părere: el zicea că lacătul care se deschide numai cu o cheie ruginește până la urmă!

Miercurea fără cuvinte. In Africa

o zebra si o caprioara pe un drum circulat
doua zebre traversand
un elefant mergand pe drumul circulat de masini
girafa traversand strada
pasare in zbor la nivelul drumului
Fotografii pentru Wordless Wednesday! (13), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

2014-03-24

Raliul Dakar 2014: Argentina, Bolivia, Chile

Cunoscut cândva ca Raliul Paris-Dakar, cursa este o competiție automobilistică și de motociclism off-road care se desfășoară în cele mai grele condiții în care s-ar putea desfășura o cursă de tip rally-raid - practic e mai mult off-road decât raliu, având în vedere terenul accidentat pe care se desfășoară cât și vehiculele pregătite special pentru această competiție.

Anul acesta la Raliul Dakar s-au înscris 431 de vehicule, 712 concurenţi, repartizaţi la clasele moto (174), ATV (40), auto (147) şi camioane (70).
La start au fost prezente şi două modele Duster, care au concurat sub sigla Renault și - pentru prima dată - au participat și americanii de la Ford, prezenţi cu două maşini Ford Racing Ranger T1.

O provocare pentru concurenți, un vis pentru cei care sunt în spatele lor - așa a descris Thierry Sabine, fondatorul cursei Dakar, raliul cel mai dificil din lume. Din anul 1978 șoferii curajoși, pe motociclete, ATV-uri, automobile și camioane revin mereu pentru a-și testa îndemânarea - și limitele - pe un traseu dintre cele mai puțin ospitaliere. De ce o fac? De la membrii echipei din fabrică, a mecanicilor, dar mai ales a pasionaților, răspunsul e mereu același: Nimic nu se compară cu raliul Dakar. Trebuie să faci față unor mari provocări ce-ți pun la incercare limitele; trebuie să înfrunți vântul și praful care se strecoară în vehicul, între componentele acestuia, în combinezon și în cască, trebuie să îți forțezi privirea și ochii se înroșesc și de efort, trebuie să înfrunți temperaturi de 50 de grade Celsius, uneori, să conduci prin nisip si pe macadam, prin ploaie și noroi și toate acestea stăpânind bolizii. Numai un pasionat adevărat poate face aceasta și poate reveni an de an dorind să câștige trofeul la una dintre categorii.

Anul acesta raliul s-a desfășurat între 05 - 18 ianuarie, pe un traseu lung de 9.374 de kilometri, având 13 etape, străbătând teritoriile statelor Argentina, Bolivia, Chile. Bolivia a devenit al 28-lea stat care găzduiește o etapă în cea mai mare cursă de anduranță, care împinge la limită pasionații de motoare și iubitorii de adrenalină.

Startul a fost dat în data de 5 ianuarie, în Rosario (Argentina). Concurenții au traversat Munţii Anzi şi Deşertul Atacama, punctul final fiind la Valparaíso (Chile), pe coasta Pacificului. Piloţii s-au confruntat cu numeroase schimbări ale condiţiilor meteo şi ale solului. De la macadamul din Anzi până la interminabilul nisip fin din toridul Atacama.

Dupa etapele a 5-a și a 6-a au fost voci care au afirmat că această ediție a fost cea mai dificilă din istoria cursei. Șaptezeci de piloți au abandonat după confruntarea cu o etapă maraton de două zile, fără suport tehnic, susținând că organizatorii au exagerat, făcând și mai dificilă cea mai... dificilă cursă din lume. La abandon au condus o serie de mai mulți factori combinați: vremea neobișnuit de caldă (50 grade Celsius), etapele au fost unele dintre cele mai lungi de la Dakar, de când competiția s-a mutat în America de Sud, iar ploile abundente în zilele dinaintea startului de la Rosario au remodelat traseele. Pe măsură ce creștea numărul abandonurilor începuseră să se îngrijoreze inclusiv piloții de calibru mare. Circa 80 % dintre concurenții la această competiție au fost amatori și temerile lor legate de siguranță au crescut foarte mult.
Competiția din acest an a fost una dintre cele mai dificile. Dar când e cel mai greu din cât a fost vreodată la această competiție? Unii afirmă că în acest an, 2014, dar abandonuri au fost multe în toți anii - nu ar mai fi Raliul Dakar dacă n-ar exita abandonuri. Cei mai mulți însă, consideră că cea mai dificilă și mai tragică a fost competiția din anul 1986, anul în care inițiatorul competiției, Thierry Sabine (n. 13.06.1949 - d. 14.01.1986) și-a pierdut viața într-un accident de elicopter. Cursa a continuat atunci, dar participanții aveau sufletele îndurerate: cel care le-a dat ocazia să își forțeze limitele nu mai exista decât în amintire. În anul 1986 și numai faptul că au terminat cursa a fost considerat un extraordinar noroc! Din 486 de concurenți care au luat startul la Versailles doar 100 au reușit să ajungă la final. Toți acești o sută au parcurs un total de 15.000 de kilometri, între care 7.731 km de probe speciale cronometrate; dintre cele 18 etape cinci au fost mai lungi de 900 km și una de 1.656 km, în condiții atmosferice și de traseu grele, având în vedere că în mare parte aveau de parcurs zone deșertice.

Câștigătorul Raliului Dakar 2014, la clasa auto, este
Joan "Nani" Roma, aflat la comenzile modelului MINI ALL4 Racing, alături de navigatorul (copilotul) francez Michel Perin. Spaniolul Nani Roma a câștigat, în anul 2004 - pe când cursa era organizată în nordul Africii - la categoria moto.
La categoria moto a câștigat anul acesta spaniolul Marc Coma (KTM); chilianul Ignacio Casale (Yamaha) a triumfat la quad (ATV) iar la categoria camioane învingători au fost rușii Andrei Karginov, Andrei Mokeev, Viktor Devyatkin (Kamaz).

Fapt divers: La vârsta de 18 ani, Jaremias Gonzalez Ferioli (pilot pe ATV), a fost cel mai tânăr concurent din istoria competiției.

Vezi și:

Pink Mondays!

Pink Mondays la karmapolice.

Bună dimineața Soare! Fata care s-a îndrăgostit de un păstrăv

Cândva, pe lângă Marile Lacuri își avea satul un trib mic de indieni. În acest trib se născuse o fată cam prostuță și leneșă. Și era fata nu doar prostuță și leneșă dar și urâtă, că tinerii războinici o ocoleau la distanță mare, ce s-o mai dorească de soție? Avea ochii foarte rotunzi, fața prelungă, nasul mare și coroiat, bărbie ascuțită, dinții strâmbi și urechile aproape la fel de mari ca ale unui cerb și oriunde mergea reușea numai să stârnească hohote de râs. Singura ei calitate era glasul. Cânta atât de frumos încât animalele uitau să fie sălbatice și păsările se opreau din zbor pentru a-i asculta cântecul. Numai un glas din țara spiritelor ar fi putut egala vocea ei.
Locul ei preferat - departe de oameni - era o colină mică de pe malul lacului; acolo stătea vara, cântând sub arbori, încântând vietățile cu glasul ei. Păsările se adunau în copaci, fiarele făceau pace și toate vietățile din apă se apropiau de mal s-o asculte. Dintre toate ființele care veneau să o asculte cel mai fericit și încântat era regele păstrăvilor, dar condiția lui nu-i permitea să trăiască pe uscat și pentru a fi cât mai aproape de fata cu glas divin a început să sape în mal noapte de noapte, pentru a fi cât mai aproape, reușind să sape un canal cam cât lungimea zborului unei săgeți și a ajuns astfel aproape de ea. În fiecare seară era acolo pentru că fata și cântecul ei deveniseră indispensabile pentru fericirea lui. Într-o seară a început să-i vorbească despre marea bucurie pe care i-o produce cântul ei și îi vorbea atât de frumos, cu atâta dragoste încât fata n-a mai cântat, ascultând vocea regelui păstrăvilor. Îi spunea cât de mult o iubește și cât ar dori să poată fi împreună, iar fata vibra de plăcere ascultând cuvinte pe care nicio ființă nu i le-a mai spus până atunci. Dar faptul că nu puteau fi împreună le umbrea fericirea.
Într-o noapte, un trecator le-a auzit tristețea. S-a apropiat și le-a spus că este spiritul peștilor și poate transforma în pește orice om sau animal. Fata a fost de acord imediat și spiritul i-a cerut să-l urmeze în apă; a luat apă în căușul palmelor și a turnat-o pe creștetul fetei în timp ce îngâna niște cuvinte. În scurt timp fata a început să simtă cum se transformă și în câteva minute devenise păstrav, putând înota împreună cu iubitul ei. Erau acum fericiți dar fata nu-și uitase tribul și în fiecare vară, la data când a dispărut, revenea și membrii tribului puteau vedea doi păstrăvi uriași care se jucau aproape de mal. Și au tot venit până când fețele palide au ajuns în țară și au arătat o deosebită lipsă de respect pentru tradițiile triburilor și pentru viață în general. Atunci păstrăvii le-au spus oamenilor adio pentru totdeauna.
(după o legendă amerindiană)

Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

La o cană cu ceai

- Sensei, de ce trebuie să fac ceai? Nici măcar nu-mi place ceaiul...
- Nu-l faci să-l bei, îl faci să înveți răbdarea, să înveți să-ți disciplinezi sufletul. Trebuie să lași afară toate necazurile și grijile vieții atunci când începi prepararea ceaiului, pentru că ceaiul trebuie preparat și băut într-o atmosfera calmă. Atmosfera trebuie să fie una de căldură sufletească, de liniște, o detașare de cotidian cu păstrarea realității imediate.
Crearea armoniei între persoane, între obiecte, între persoane și obiecte, respectul față de reguli, față de persoane, față de sine, și curățenia - interioara și exterioară - sunt căile care conduc spre o viață senină, liniștită.
Mișcările, și în cazul preparării ceaiului, trebuie învățate cu corpul și nu cu mintea, la fel ca în kendo, când trupul și katana devin una. Ai ales kendo, nu poți omite sadō.
Aducând trupul și mintea la o stare de calm, eliminând toate acele gânduri fugare care îl tulbură pe neinițiat în fiecare momet, îți aduci spiritul la starea de seninatate și poți învăța mai ușor, poți ajunge să cunoști oamenii și realitatea mai ușor, să vezi totul clar.
Să înveți cu înflăcărare și în grabă nu înseamnă decât că îți forțezi memoria să execute o anumită muncă într-un timp determinat. Liniștea interioară profundă te ajută să înveți cu adevărat. Calea ceaiului te învață liniștea. Spiritul trebuie lăsat să-și urmeze calea, intuiția, natura sa. Vei învăța să observi oamenii și vei învăța să le cunoști sentimentele și temperamentul dintr-o singură privire, știind exact în cine poți avea încredere și în cine nu. Trebuie să te lași condus de spirit, nu de minte - corpul execută corect indicațiile spiritului. Nu învăța memorând și nu te lăsa tulburat de ceea ce te necăjește - mai repede regăsești drumul pierdut atunci când umbli încet, cu atenție, decât atunci când o iei la fugă, disperat și zăpăcit... Aceasta înveți prin Calea ceaiului.
- Mai apoi vei învăța să bei ceai dintr-o ceașcă goală...

Creatoarea apei de toaletă Geisha O-Cha de Aroma M, este Maria McElroy.
O activitate obișnuită, prepararea ceaiului, devine meditație, dans, artă. Ceaiul verde (o-cha) este inima acestui parfum delicat, răcoritor, potrivit pentru zilele călduroase; își păstrează parfumul predominant, nedevenind floral. Mai are în compoziție portocală dulce, salvie, lemn de palisandru și vanilie.

Text scris pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela, pe tema propusă de Silving.

 

2014-03-19

Miercurea fără cuvinte. Armonie

cinci pui de caine hranindu-se la mama lor
cinci pui de caine dormind
Fotografii Wordless Wednesday! (12), la CARMEN.

Raliu în Brașov: Tess Rally Romtelecom

Brașovul a făcut parte din lumea raliurilor de la prima ediție a Campionatului Național, în 1969, când se organiza o competiție numită Raliul Narciselor, cu startul la Făgăraș și sosirea la Brașov. Din anul 1971 competiția avea să se impună ca una de prestigiu în campionat și datorită faptului că la începutul sezonului vremea oferă surprize meteorologice de tot felul. Cea mai nevricoasă vreme din lume! cum s-a exprimat scriitorul Meschendorfer descriind vremea de la poalele Tâmpei.

Raliul din martie e prima etapă din Campionatul Național de Raliuri Dunlop 2014 (a 43-a ediție) și se va desfășura între 20 și 22 martie, prezentarea oficială, având loc joi, 20 martie, de la ora 19:30, în Piața Sfatului.
Această primă etapă din Campionat se va desfășura numai pe asfalt, pe un total de 480,41 km.

În prima zi, vineri, sunt programate specialele Pârâul Rece și Râșnov, cele două speciale de noapte Valea Ohabei și Poiana Mărului, dar și superspeciala Romtelecom Brașov Rally Show, desfășurata pe un traseu în centrul orașului, ce trece pe lângă clădirile Primăriei și Prefecturii (pe la ora 20).
Sâmbătă vor fi parcurse specialele Poiana (Livada Poștei - Poiana Brașov) și Râșnov - Pârâul Rece, ambele cu două treceri, și vor fi alergate o dată specialele Babarunca și Cheia.
Cele două speciale, Valea Ohabei și Poiana Mărului nu au mai fost alergate de patru ani în această configurație, iar profilul diferit față de celelalte probe ale raliului, suprafața denivelată și capcanele date de vizibilitatea unei probe de noapte pot oricând oferi surprize - afirmă organizatorii.

Au confirmat prezența la start 49 de echipaje, în frunte cu Francois Delecour / Dominique Savignoni, campionii din ultimele două sezoane, care sunt și mari favoriți la câștigarea întrecerii brașovene, alergând cu aceeași mașină care le-a adus dominația supremă în campionat în ultimii doi ani, Peugeot 207 S2000.

Tess Rally Romtelecom este organizat cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Brașov și este susținut, între alții, de Romtelecom - partener principal și de partenerii oficiali Tess Brașov - distribuitor Volkswagen și Audi, Lubexpert - importator și distribuitor Mobil 1 în România și Hotel Aro Palace.

Cu ocazia competiției mai multe sectoare de drumuri naționale vor fi temporar închise - în intervalul orar de desfășurare a concursului. Sectoarele de legătură dintre probele speciale sunt parcurse în condiții de trafic obișnuit, cu respectarea tuturor prevederilor Codului Rutier. Probele speciale sunt teste de viteză și pilotaj (îndemânare), derulate pe trasee închise temporar circulației publice și se pot derula pe drumuri asfaltate sau de macadam, mergând până la drumuri acoperite cu gheață sau zăpadă, piloții încercând să evolueze cât mai rapid pe parcursul acestora.

Shakedown - cursa de testare, să zic așa - se desfășoară pe traseul Hărman-Bod și amatorii de senzații deosebite au avut ocazia să completeze un talon care, prin tragere la sorți, le va oferi ocazia de a sta pe locul din dreapta al mașinilor de raliu în această cursă (vineri, între 08:00 și 13:00).

Calendarul competițional 2014:
Raliul Brașovului (asfalt): 21-22 martie; Raliul Aradului (macadam): 25-26 aprilie; Raliul Danube Delta Rally (macadam): 23-24 mai; Raliul Clujului (asfalt): 13-14 iunie; Raliul Bacăului (macadam / asfalt): 04-05 iulie; Raliul Iașiului (macadam): 05-06 septembrie; Raliul Harghita (macadam): 26-27 septembrie.
Actualizare 24 martie
Echipajul format din Francois Delecour și Dominique Savignoni (francezii fiind favoriții) a câștigat sâmbătă, 22 martie, etapa inaugurală - Raliul Brașovului, Tess Rally Romtelecom Brașov 43 - a Campionatului Național de Raliuri.

Francezii (Peugeot 207 S2000) au încheiat traseul cu timpul de 1 h 09 min 22 sec, devansând cu 13 secunde echipajul italian format din Marco Tempestini și Lucio Baggio (Ford Fiesta R5) și cu 36 de secunde echipajul format din Dan Gîrtofan și Adrian Berghea (Skoda Fabia S2000).
Echipajul francez a câştigat 5 din totalul celor 11 probe speciale; cinci au fost câștigate de Marco Tempestini și unul de Simone Tempestini care, din păcate, pe Babarunca (proba speciala 9) a intrat cu viteză într-un viraj și a ieșit de pe traseu, pierzând mult timp pentru a repune mașina pe traseu și, prin urmare, și șansa de a termina în primii zece clasați.

Cele două probe speciale lungi de sâmbătă - Babarunca și Cheia (a câte 27,67 km) - au jucat un rol hotărâtor în stabilirea clasamentului final.

Etapa a doua a Campionatului Naţional de Raliuri, Raliul Aradului, va avea loc pe 9-10 mai.

2014-03-18

Fraieră, cu I mare de la amețită

Am citit la Elly articolul ZeList - un fel de Zero cu ifose și ce mă gândesc?! [Da, din când în când gândesc - dar la ce mi-a folosit?!] Să caut pe Google “Mai multe feluri de a pierde timpul” - titlul unei postări anterioare, un text al lui Mircea Eliade. Am ales textul pentru ziua de 13 martie, ziua în care s-a născut autorul. Dar n-am putut posta în chiar acea zi deoarece computerul are… ifose! Am postat a doua zi… Am “dactilografiat” de zor. Pentru că textul era lung am ales numai ceea ce mi-a plăcut mai mult. De-aș fi avut timp suficient aș fi scris tot textul.

Deh, curioasă, și eu, ca pisica, am vrut să aflu cum apare blogul pe motoarele de căutare. Am pus pe blog pagerank și la un moment dat s-a transformat într-un dreptunghi gri, fără cifre. Ups! L-o fi trecut Google în carantină, m-am gândit și am căutat info - am găsit și n-am înțeles nimic. Dar a constatat altcineva că apare blog.com însă nu și blog.ro. De ce? Habar n-am, dar nici că-mi pasă altfel decât din dorința de a avea un răspuns.
Revin la căutare… Am muncit ceva să tastez, să pun diacritice și… constat - în urma căutării online - că textul, integral, mai apare de cel puțin patru ori (atâtea am găsit în urma unei căutări superficiale). Și mi-am zis: Tonto, îți imaginai că ai inventat apa caldă?! Da, așa îmi imaginam, pentru că am scris dintr-o carte veche… Apoi, pentru a-mi strica ziua de tot, am căutat și alte postări… Evident că le-am găsit și pe acelea… O fi bine, o fi rău? În cazul postărilor mai vechi pe care le-am căutat am găsit același text publicat și mai devreme și mai târziu decât am publicat eu și mi-am zis că nu-s singura persoană fraieră, cu I mare de la amețită. M-am simțit ca o salariată de la cooperativa Munca în zadar și apoi m-am consolat cu ideea că… alții au textul pe site-ul lor, eu îl am în… baza mea de date online. Slabă consolare și dezamăgitoare concluzie. Îmi voi reveni; mă regenerez repede.

Pentru că Elly a scris în articol despre link-uri, în special, profit de ocazie și întreb (pentru a evita alte surprize): cine face click pe acest blog - pe un text / cuvânt care nu apare ca fiind link - are neșansa de a i se deschide vreo pagină care duce pe te miri unde? Pentru că n-ar trebui să se întâmple; n-am absolut nicio reclamă pe aici și niciun link spre magazine online sau ceva de genu’.

Acestea fiind scrise, vă las cu bine!

2014-03-17

Bună dimineața Soare! Leul și șoricelul

leul si soricelul
Într-o zi, leul doarme la umbra unui copac, sprijinindu-și capul pe labe. Un șoricel mititel a dat peste el și în graba lui de a scăpa a fugit peste botul leului. Regele animalelor s-a trezit din somn și a prins sub laba lui mare micuța creatură, intenționând s-o omoare.
- Iartă-mă, leule! imploră șoricelul. Te rog lasă-mă să plec și într-o zi sigur te voi răsplăti.
Amuzat de ideea șoricelului care-și imagina că ar putea ajuta tocmai pe regele animalelor, leul a eliberat micuța vietate.
Câteva săptămâni mai târziu niște braconieri au prins leul într-o capcană cu plasă. Dorind să transporte leul viu l-au legat bine, până să găsească un vagon pentru a-l transporta. S-a făcut ca tocmai atunci șoricelul să treacă pe acolo și văzând tristețea de pe chipul leului, profitând că-i mititel și nimeni nu-l observă, s-a dus l-a el și a început să roadă cu spor frânghiile care-l țineau legat, până l-a eliberat.
- Tu m-ai ajutat - îi spune șoricelul - acum ți-am întors favoarea. Chiar și un șoricel poate ajuta un leu - a mai spus micuțul.
(după fabula lui Esop)

Nimeni nu e prea neînsemnat pentru a fi de ajutor.

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

2014-03-14

Mai multe feluri de a pierde timpul

[…] Niciodată n-a fost în lume mai mult timp liber decât în veacul acesta. De aceea n-au fost mai multe distracții automate - cum e sportul, cinematograful, flirtul sau lectura ușoară - care încearcă să umple acest timp liber, să-l integreze într-o pseudo-activitate; cu alte cuvinte să-l prefacă din timp pierdut în timp plăcut consumat. E o înspăimântătoare sete de umplere, de consumare, de petrecere - adică de uitare nebăgată în seamă - în toate manifestările vieții moderne.
Așa îmi explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre față de anumite adevăruri simple; adevăruri care nu pot fi pătrunse decât de unul care știe să-și întrebuințeze timpul, dar știe tot atât de bine să și-l piardă. […]

Pierderea timpului implică un prea plin, o suspensie provizorie a certitudinilor prezente - dar păstrează atenția și luciditatea. Dimpotrivă, distracțiile contemporane îți creează și îți impun o atenție exterioară.
Toate aceste distracții nu-ți dau timpul - ci ți-l fură. În sensul că toate sunt astfel automatizate, tipizate, încât știi precis că ai să fii prizonierul unei regii pentru două trei ceasuri, dar asta nu înseamnă a pierde timpul, ci a-l omorî, a-l uita. E o dureroasă tendință a spiritului modern de a uniformiza totul, de-a automatiza până și manifestările cele mai spontane. […]

Rareori trăiești mai surprinzător, mai fertil ca atunci când îți pierzi timpul. De fapt, numai atunci poți asculta cu adevărat; altădată asculți numai ca să dai replica, sau ca să completezi o informație. Spuneam că dacă anumite adevăruri simple nu circulă și nu nutresc viața contemporană, aceasta se datorește în bună parte faptului ca nimeni nu te ascultă, nimeni nu își pierde timpul, ci toți vin pregătiți pentru răspuns, toți îți interpretează spusele cum vor ei, toți știu mai dinainte ce se află în tine și cum gândești tu. Oamenii nu știu să se asculte unii pe alții și de aceea se cunosc atât de puțin. Ar trebui să avem, cel puțin câteva clipe, o mare îndoială în fața oricărui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate trăiește un miracol; cine știe? Dar acel care nu știe să-și piardă timpul, activează întotdeauna automat; îi stimulezi cutare sentiment, capeți o formulă; îi redeștepți cutare asociație de idei, capeți altă formulă. Dar miracolul tău, viața ta - unde este? Oamenilor aceștia grăbiți, care știu întotdeauna mai înainte și mai mult decât tine, le scapă tocmai esențialul; trăirea ta automată, creația ta. Ei nu știu să-și piardă timpul, nu pot lăsa viața să curgă prin ei, cu toate revelațiile și miracolele sale. […]

Când îți pierzi cu adevărat timpul, când te abandonezi întâmplărilor sau oamenilor, nefăcând altceva nimic decât să asculți și să privești realitatea în față - atunci ți se descoperă lucruri pe care în niciun chip nu le puteai afla altminteri. […]

Am văzut odată într-o mare bibliotecă, un om care sta la masă cu o foaie de hârtie și un creion dinainte, fără să facă nimic. În jurul lui se aflau zeci de oameni ocupați, cu maldăre de cărți pe masă, cu fișe, notițe, caiete și coli scrise. […] Numai omul meu nu făcea nimic. Nu făcea nimic - dar nici nu visa. Se juca cu creionul pe hârtie, desena din când în când un cerc, un portret - apoi își lăsa privirile să plutească deasupra sălii. […] Își pierdea pur și simplu timpul, atent totuși la oamenii din jurul lui, atent la viața care curgea lângă el. […] Omul lăsa ca toate acele figuri, ticuri, gesturi și cuvinte din jurul lui să se apropie, să intre firesc în sfera conștiinței lui. Primea totul fără să încerce vreo clasificare, vreo vămuire, nu respingea nimic. Renunțase - pentru acele ceasuri de timp pierdut - la toate certitudinile lui, la toate rigorile lui mentale. Își pierdea timpul - nu observa. De aceea ajunsese să cunoască atât de uimitor oamenii. De aceea ajunsese atât de înțelept. Înțelepciunea lui și-a clădit-o lăsând pe oameni să vorbească, să lucreze, să sufere în jurul lui - fără ca el să emită vreo judecata asupra lor. Cred că taina aceasta simplă stă la temelia înțelepciunii. Dacă e adevărat că cei mai multi și mai autentici înțelepți i-a dat Asia, apoi lucrul acesta se explică și prin extraordinara artă pe care o arată bunăoară chinezii, de a-și pierde timpul. Pierzându-și timpul, nu omorându-l în distracții, ei transced și legile timpului și se apropie de eternitate. […] Dar astăzi, pentru moderni, eternitatea este o problemă fără înțeles și fără interes. Asta explică multe ciudățenii ale omului modern. Explică, mai ales, drama omului modern - care nu poate ieși din timp decât prin distracții, prin somn sau prin narcotice artificiale.
(Mircea Eliade, conferința din 29 septembrie 1935)
***
Mircea Eliade s-a născut în 13 martie 1907, la București și a murit la Chicago, în 22 aprilie 1986.
Filozof și istoric al religiilor, a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Vezi și:

2014-03-13

La plimbare cu Lady

Admirând la Cristi câini din rasa Ciobănesc de Berna scriam că îmi plac câinii de talie mare pentru că celor mititei ar trebui să le pun clopoțel, să nu fie călcați în casă... Și mi-am amintit de pățania cu Lady (așa era trecută în acte, dar toți îi spuneam Miți), o cățelușă care a murit în anul 2009, la vârsta de 16 ani. O cățelușă extraordinar de inteligentă și de educată, metis, adoptată de pe stradă când era mică-mică, și a fost hrănită cu biberonul aproape o lună.
Așa micuță - ca talie - cum era, când avea vreo 7-8 ani a pus la punct o cireadă de vite care o luaseră de nebune pe un câmp, speriate de un tâmpit care a intrat pe ”drumul de țară” cu viteza mare, ridicând praful de nu se mai vedea om cu vită și scrâșnind din toate încheieturile ditamai cabina cu remorcă de 20 de tone, goală. A alergat Miți în jurul vitelor - dus-întors - cu o viteză pe care nu i-o bănuise nimeni până atunci, și le-a adunat la un loc.

Miți era cățelușa unor prieteni și, din când în când, începand cu anul 2008, o lăsau în grija noastră, știind că ne-am descurca și dacă ar fi să se îmbolnăvească sau ceva... plus că știau că avem și noi câine și îl îngrijim. Miți mă iubea și pe mine, tare mult, din fericire, și s-a acomodat ușor cu prima absență lungă a prietenilor ei.

Noi aveam un câine din rasa boxer la acea vreme, în 2008, și tot boxer  am avut până în anul 2000 iar de-a lungul timpului am avut în grijă alte rase de câini mari, puternici, pe care simți că-i ai la capătul lesei și e nevoie de forță pentru a-i stăpâni în anumite situații pe aceia care nu sunt prea corect educați. Miți a fost primul câine mititel de care am avut grijă.
1993 - 21.09.2009
Rămân cu Miți. Dimineața, s-o duc la plimbare. Îi pun zgarda - încheiată larg, pentru că era câine cuminte, educat și nu îl interesau alți câini, oamenii sau pisicile. Îi pun lesa și hai tai. În hol îmi zic: ce ușoară e! Nu-mi venea a crede! Nici nu știam că am câine la capătul lesei! Ceea ce mi s-a părut foarte reconfortant! Coborâm cu liftul, ajungem pe aleea din fața scării - vreo zece metri până la trotuarul principal. Și plec. Ajung la capătul aleii și privesc în jos, spre Miți. Înțepenesc o clipă! La capătul lesei atârna zgarda! Privesc în stânga, privesc în dreapta, spre oamenii care treceau, poate a ajuns printre ei! Miți nicăieri! Dau să fug, disperata, spre intrarea în bloc, poate s-a strecurat înapoi! Când colo! Miți ședea frumos pe treapta de la intrare și mă privea ca și cum și-ar fi zis: Până unde are asta de gând să plimbe zgarda?!

I-am pus zgarda, strângând-o cât să nu-și mai poată scoate capul și... într-un final mi-a trecut și criza de râs! 

2014-03-08

8 MARTIE

La mulți ani!
Vă urez să vă distrați!

Dacă știam să instalez muzică (fără video) pe blog o făceam, dar pentru că nu știu… :)
Distracție la superlativ vă doresc!

Pirații din Caraibe: Anne Bonney și Mary Read

Cercetătorii au estimat că între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea, nu mai puțin de un milion și jumătate de europeni au fost capturați și vânduți ca sclavi în nordul Africii de către pirați. Pirații nu erau romanticii care apar prin filmele de la Hollywood, ci erau oameni cruzi, orientați spre câștigul cu orice preț. Momentele lor romantice nu se transformau în milă pentru cei care le cădeau victime, dar nu toți pirații își mutilau și ucideau victimele cu sânge rece iar unii se îndrăgosteau.

Pirateria era o activitate rezervată aproape exclusiv bărbaților, dar au existat și femei care au demonstrat că se puteau descurca la fel de bine cu viața tumultoasă şi înțesată de pericole.
Cele mai feroce şi înfricoşătoare exemple de femei pirat au trăit în secolul al XVIII-lea, în spaţiul Caraibelor: Anne Bonney şi Mary Read, ale căror activități piratereşti s-au ridicat la nivelul marilor raiduri întreprinse de mult mai faimoşii lor omologi bărbați. Cele două au fost poreclite pisicile infernului.

Cele două femei pirat au trăit în plină epocă de aur a pirateriei, considerată a fi fost între anii 1660 - 1725.

Cariera lor ca pirați n-a fost cine știe ce lungă, și n-au avut nicio clipă o corabie sub comanda lor, impactul fiind mai mult unul cultural, având în vedere vremea în care o tânără și-a părăsit tatăl și mai apoi soțul și a ales o viață de pirat, trăind în largul mării timp de doi ani, luptând și blestemând poate la fel de bine și de crunt ca și bărbații în mijlocul cărora trăiau și pe care, adesea, erau nevoite să-i învingă în luptă. Nimeni nu știe care a fost impactul acțiunilor lor în mentalul femeilor care le-au fost contemporane. Probabil că multe le vedeau ca pe eroine, femei care au avut curaj să înfrunte mentalitatea epocii și să-și asume libertatea atunci când li s-a ivit ocazia. Aceasta este, poate, moștenirea lăsată de Anne Bonney și Mary Read - un exemplu romantic de femei libere, chiar dacă viața lor e posibil să nu fi fost tocmai o romanță.
 *
 * *
sursa foto wikipedia.org
Anne Bonney s-a născut  în 8 martie 1702, în County Cork, Irlanda, fiică nelegitimă a avocatului William Cork şi a servitoarei sale. Pentru a evita scandalul acestei relații, cei trei au emigrat în America la finele secolului al XVII-lea, stabilindu-se pe o plantație lângă Charleston, Carolina de Sud. Mama ei a murit la scurt timp după ce au ajuns în America de Nord. Tatăl nu are succes ca avocat și se orientează spre comerț, devenind destul de repede bogat.
Înregistrări oficiale și scrisori contemporane care se ocupă cu viața ei sunt rare și cele mai multe informatii provin de la Charles Johnson, în a sa lucrare General History of the Robberies and Murders of the Most Notorious Pirates (Istoria Generală a Jafurilor şi Crimelor celor mai Faimoşi Piraţi, publicată în 1724) - o colecție de biografii ale piraților; prima ediție conținând informații mai precise, dar a doua pare mai romanțată.
Temperamentală, foarte curajoasa, puternică şi rebelă, Anne fuge cu iubitul său, James Bonney, nesocotind voința tatălui. James, un nelegiuit, marinar sărac și pirat insignifiant, care spera la averea viitorului socru, o duce, în aprilie 1716, într-o ascunzătoare a piraților englezi, la Nassau în insula New Providence, Bahamas, unde Anne se adaptează perfect la stilul de viață aventuros, devenind centrul atenției romantice, ceea ce a dus la tensionarea relației lor și în mai puțin de un an căsătoria era ca și terminată.
Se presupune că la varsta de 13 ani a înjunghiat o servitoare cu un cuțit de masă iar mai târziu, ca răzbunare pentru că a fost dezmoștenită, se spune că ar fi dat foc plantației tatălui ei, dar nu există dovezi în sprijinul acestor povești.
În anul 1718, când guvernatorul din Bahamas, Woodes Rogers, oferă grațiere în numele regelui pentru orice pirat, James devine un informator de primă clasă, lucru care o dezgustă pe Anne, care îl acuză de laşitate şi îl părăseşte.
Încă din 1717, Bonney a servit ca barman la taverna Old Avery în Nassau, frecventat de pirații Edward Teach, Benjamin Hornigold, Jack Rackham, Charles Vane și Edward Kenway. De căpitanul John Calico Jack Rackham, un pirat mai puțin celebru, s-a îndrăgostit și i-a devenit amantă. Deghizându-se în bărbat, îl însoțeşte pe acesta pe vasul numit Vanity, şi sub oblăduirea celebrului stindard cu craniu tăiat de cuțite încrucişate, se dedică prădăciunilor, atacând corăbiile spaniole. Singurul moment în care renunță la piraterie este atunci când naşte copilul lui Rackham (care a luat în cele din urmă numele de Cunningham), dar revine imediat în forță în zona Cubei, câştigându-şi reputația de pirat neînfricat.
A divorțat de James și s-a căsătorit cu Rackham, pe mare, ducând împreună o viață de pirat.
 *
 * *
Mary Read s-a născut în Plymouth, Anglia, cândva între anii 1670-1698 (istoricii n-au reușit să se pună de acord), ca fiică nelegitimă a văduvei unui căpitan de vas. Femeia naște un băiat, bolnav, Mark, care moare la scurt timp de la naşterea surorii sale vitrege şi nelegitime, Mary.
Pentru a se putea bucura în continuare de moștenire mama ei a îmbrăcat-o ca băiat, pretinzând că e fratele mai mare, legitim, Mark. Astfel, cele două s-au putut bucura în continuare de banii mamei căpitanului de vas decedat.

În adolescență este angajată ca valet la curtea unei franțuzoaice, la care nu rezistă mult pentru că o atrag din ce în ce mai mult preocupările războinice, dezvoltându-şi mintea într-un mod foarte masculin, după cum se pomeneşte în cronici. Se înscrie într-un regiment de infanterie din Flandra, servind o vreme şi în cavalerie, activități pe care le desfăşoară la modul cel mai serios, obținând chiar distincții. Adevărata identitate şi-o dezvăluie când se îndrăgosțeşte de un camarad care o ia apoi de soție. Cei doi devin cârciumari, deținând un loc de popas De Drie hoefijzers (Cele trei potcoave), lângă Castelul Breda în Țările de Jos (Olanda). El moare de tânăr şi averea ei se diminuează rapid.
Adoptă iar tactica travestirii şi pleacă pe mare cu o corabie de negustori olandezi, îndreptându-se spre Caraibe. Într-una din călătorii corabia este capturată de pirați englezi, cărora ea li se raliază şi alături de care va lupta până la grațierea din 1718, acționând apoi în calitate de corsari. Câştigurile nu erau la fel de mari, iar din această cauză se înmulțeau răscoalele pe corăbii. Mary se mulțumeşte la inceput cu subordinea față de regalitate şi de căpitanul Rogers, care îşi are sediul în Providence.
În 1720 se alătura căpitanului Jack Rackham, soțul Annei Bonney; plicitisită de viața în litera legii, Mary adoptă iar vechile căi ale pirateriei.

Mary şi Anne fac cunoştință, iar la descoperirea faptului că amândouă au avut destine similare alegând travestirea pentru a-şi asigura supraviețuirea într-o lume a bărbaților, devin bune prietene. Căpitanul află despre adevăratul sex al lui Mary întrucât o suspectează pe Anne că ar avea o aventură cu piratul care se vede nevoit să mărturisească. Impresionat de tăria sufleteasca a fetei, Calico Jack păstrează discreția și decide să rupă tradiția maritimă, permițănd femeilor să rămână în echipaj.

În ciuda aparenței sale extrem de dure, Mary are o aventură amoroasă cu unul dintre prizonierii echipajului şi se spune că i-ar fi salvat viața acestuia scăpându-l de un duel la care participă chiar ea, dezvăluindu-şi abilitațile militare. Tânărul era un artist cu maniere alese, care îi reaprinde flacăra din inimă atât de tare, încât cu două ore înainte de duel îl provoacă pe duşman la luptă pentru ca iubitul să nu moară dar nici să fie acuzat de laşitate. Gestul pecetluieşte definitiv iubirea celor doi.

Atât Mary, cât şi Anne, erau recunoscute pentru accesele de violență, capacitățile lor combative excelente şi caracterul feroce, fiind adesea numite pisicile infernului. Camarazii lor cunoşteau foarte bine faptul că atunci când împrejurările o cereau ele puteau fi cu mult mai nemiloase şi însetate de sânge decât mulți dintre pirați. Căpitanul Jack era destul de faimos în acele vremuri, dar asta şi-o datora în mare parte prezenței pe corabia sa a celor două personaje feminine. Cele două erau un amestec de bărbăție şi feminitate, pe de o parte rezistente, puternice, marțiale, pe de alta capabile de cele mai profunde emoții şi principiale în comportament în pofida stilului de viață la care au fost mai mult sau mai puțin împinse. Pirateria nu excludea moralitatea şi integritatea.

În octombrie 1720 Jack își ancorează corabia, Revenge (pe care au preluat-o cand Mary Read era și ea alături de ei), la Point Negril, în Jamaica, pentru a celebra recentele victorii cu o mare beție, după cum se obişnuia. Petrecerea este curmată brusc de intervenția amiralității engleze, prin intermediul vasului Albion, comandat de Jonathan Barnet. Pirații se ascund care încotro, lăsându-le pe Mary, Ann și un bărbat necunoscut drept pavăză. Într-un acces cumplit de furie că au fost abandonate, femeile se reped asupra propriilor camarazi, iar în toată degringolada sfârşesc în mâinile englezilor. Echipajul este dus în Jamaica pentru a fi supus procesului. Spaniolii și portughezii spânzurau pe loc pirații, dar legea engleză cerea ca aceștia să fie întâi judecați.
Numele lui Rackham este celebru pentru că a avut în echipaj pe Anne Bonney și Mary Read, dar el a fost un operator de mică anvergură, departe nivelul de infamie al lui Blackbeard (Barbă Neagră, pe numele lui adevarat Edward Teach (sau Thatch, c. 1680 - 22.11.1718) - cel mai de temut pirat din istorie), departe de succesul lui Edward Low cunoscut ca Ned Low (c. 1690 - c. 1724) sau al galezului Black Bart Roberts (17.05.1682 – 10.02.1722) - cel mai eficient pirat al tuturor timpurilor.

Căpitanul Jack şi pirații săi sunt judecați pe 18 noiembrie 1720 şi condamnați la spânzurătoare. Annei i se permite să-şi viziteje iubitul în celulă inainte de execuție, dar în loc să-l consoleze, aceasta rosteşte cuvinte care vor răsuna în istorie: dacă ai fi luptat ca un bărbat, acum nu ar trebui să fii spânzurat ca un câine. Procesul celor două femei pirat are loc o săptămână mai târziu şi sunt găsite vinovate. Fiind însă amândouă însărcinate, cum legea engleză interzicea pruncuciderea, sentința le este temporar suspendată. De aici, totul devine și mai neclar. Se spune că Mary ar fi murit în închisoare, de febră, in 1721, chiar înainte să nască - nu există vreo înregistrare de înmormantare a copilului ei. Alți cercetători spun că ar fi înşelat moartea şi s-ar fi strecurat pe furiş din carceră.
În altă variantă, se spune că atunci când Anne Bonney a intrat în travaliu, ea și Read au fost salvate de Edward și Ah Tabai, care intenționau să le transporte la Tulum. Cu toate acestea, Read a murit de boală după nașterea copilului; Bonney a născut un băiat și a ajuns la Tulum în condiții de siguranță, dar fiul ei a murit la scurt timp.
În legătură cu Anne nu s-a găsit vreo dovadă cum că ar fi fost până la urmă executată. Unii spun că bogatul său tată i-ar fi plătit libertatea şi s-ar fi mulțumit apoi cu o viață liniştită pe o mică insulă din Caraibe. Alții cred că şi-a dus mai departe traiul într-o tavernă din sudul Angliei, unde îşi incânta clienții cu poveştile ei marinăreşti. Alții spun că Anne şi Mary s-ar fi mutat în Louisiana unde şi-ar fi crescut împreună copiii, rămânând bune prietene până la sfârşitul vieții. 

În Oxford Dictionary of National Biography se afirmă că dovezile furnizate de urmașii Annei Bonney sugerează că tatăl ei a reușit să obțină eliberarea ei din închisoare și să o ducă la Charleston, Carolina de Sud, unde a dat naștere celui de-al doilea copil al lui Rackham. La data de 21.12.1721 s-a căsătorit cu un localnic, Joseph Burleigh, și au avut 10 de copii. A murit în Carolina de Sud, fiind o femeie respectabilă, la vârsta de 80 de ani, pe 22 aprilie 1782 și a fost îngropată pe 24 aprilie 1782 în cimitirul York County din York County, Virginia.

***
Alte femei pirat: Teuta, regina Illyriei, care, în secolul al III-lea î.Hr., îşi întăreşte autoritatea după moartea soţului atât de mult încât îndrăzneşte să declare război tuturor puterilor maritime ale vremii, povesteste istoricul Polybios; Alfhild, fiica unui rege suedez care ar fi trăit prin secolul al IX-lea, conform unei  legende păstrată de Saxo Grammaticus; Legenda spune că prinţesa, în loc să accepte măritişul cu prinţul danez Alf, alege pentru o vreme, împreună cu un grup de prietene, calea pirateriei, îmbrăcându-se în armură de bărbat, rămânând fecioară şi terorizând navigatorii din apele baltice; Sela, sora lui Koller, rege al Norvegiei; Wigbiorg, Hethat şi Wisna sunt alte nume de femei-căpitan; Aethelflaed, fiica lui Alfred cel Mare, a fost un lider militar important, care îi hărţuia pe mare pe neobosiţii jefuitori vikingi; regina Grace O’Malley, născută în jurul anului 1530, în vestul Irlandei; Lady Mary Killigrew, corsarul care izbuteşte să captureze un vas german din cauza căruia este gata să fie executată pentru că a nesocotit ordinul reginei, prietenă cu căpitanul vasului; Sayyida al Hurra, din Maroc, aliata corsarului Barbarossa din Algeria, cu care îşi împarte zonele de activitate; Jacquotte Delahaye, roşcata întoarsă din morţi din Caraibe, sau Anne Dieu-le-Veut, soţia piratului Laurens de Graaf, alături de care luptă cot la cot; Maria Lindsey, Ingela Gathenhielm, Mary Harvey, Mary Crickett, Flora Burn, Rachel Wall sau Charlotte de Berry. În secolul al XIX-lea apare pe scenă o femeie care le face concurenţă celor doua cele mai celebre femei pirat din istorie: Ching Shih, fostă prostituată, văduva piratului chinez Ching Yih, care a prădat nu numai vase imperiale, ci şi galere englezeşti. Când temuta ei flotă răvăşea oraşele de pe coastă, ordona mai mereu arderea lor din temelii şi înrobirea populaţiei. Ani de zile Ching a dominat apele Chinei de sud şi a fost neînvinsă de vreo putere maritimă. În anul 1810 obţine graţierea şi îl ia de soţ pe adjunctul său. Exemplul lui Ching va fi urmat în secolul următor de mai multe femei, la fel de nemiloase şi temute, precum Lo Hon-Cho, Lai Choi San, Huang P’ei-Mei sau Cheng Chui Ping, ultima cu activitate chiar recentă, în anii ’70-’90, când a ajutat mii de chinezi să imigreze ilegal în SUA şi Europa.

2014-03-07

Reflexii în oglindă. Banc sec




Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in oglinda", la SoriN.
 

2014-03-06

Un timp sub cerul liber

Bătrânul, gârbovit de muncă și de ani, gospodărea fericit pe lângă casă, descurcându-se cu pensia mică de câteva sute de lei, după 40 de ani de muncă în agricultură, ca tractorist. Sătenii îl stimau pentru hărnicia lui, pentru puterea de a zâmbi deși viața a fost crudă cu el.

Soția i-a murit când fetița lor avea vârsta de 8 ani. A crescut-o singur și a dat-o la școală, muncind și pentru alții după ce termina lucrul zilnic doar pentru că dorea o viață mai bună pentru copilul lui, așa cum plănuise cu draga lui soție. Chiar și după atâția ani, lăcrima când se gândea la ea. Nu se mai căsătorise, dedicându-și viața copilei pe care a reușit să o educe bine și să îi insufle dragostea de învățătură și de oameni. Când a venit pe lume nepoata a fost cel mai fericit bunic! În fiecare vară se bucura de micuța care îi amintea de soție și de fiică.

Când fiica lui a murit, într-un accident de circulație, lumea s-a prăbușit din nou pentru el, dar s-a agățat cu disperare de nepoată și a depășit momentul. Ginerele s-a recăsătorit și a plecat în alt oraș, luând cu el și nepoata. Bătrânul se consola citind scrisorile pe care i le scria nepoțica încă din primii ani de școală. Când ginerele a murit, de tânăr, nepoata s-a mutat la el. Era studentă acum, frumoasă ca și mama, ca și bunica. S-a îndrăgostit și s-a căsătorit în ultimul an de facultate, locuind cu soțul în casa bunicului. Familia nu a fost de acord cu alegerea ei pentru că băiatul venea din altă zonă a țării și nu-i cunoșteau părinții; știau doar că era sărac lipit pământului - locuia într-o cameră de cămin primită de la întreprinderea unde lucrase cândva și pe care a reușit să o cumpere după căsătorie. Muncea în construcții când l-a cunoscut, dar l-a ajutat să își schimbe locul de muncă, angajându-l la instituția publică unde lucra. Era foarte îndrăgostită de el și bunicul a renunțat să comenteze ceva, știind că dragostea e importantă în căsătorie și băiatul părea gospodar. Mai apoi s-au mutat cu chirie în oraș, să fie mai aproape de locul de muncă. El și-a vândut camera și au cumpărat o mașină scumpă. Un timp, nepoata nu și-a mai vizitat bunicul și ce bucuros a fost el când, după câțiva ani, ea a reînceput să îl viziteze, să facă ordine în casă și în curte. Într-o zi l-a rugat să le vândă lor căsuța pentru că ar vrea să o renoveze și soțul să nu se simtă nedreptățit, pentru că va contribui și el financiar. L-au asigurat că prin contract îi vor fi asigurate adăpostul și întreținerea până la sfârșitul zilelor. Bătrânul a stat să se gândească, a mai întrebat vecinii, a întrebat un notar și s-a convins că totul va fi în regulă. Încredere în nepoată avea, dar în soțul ei nu prea - îl vedea cum strânge totul, cum vrea să aibă cât mai multe proprietăți, cum își cumpără obiecte scumpe - cum fac toți cei care n-au avut nimic și când ajung să își permită ceva nu se mai satură, ba chiar se și îndatorează pentru a acumula obiecte.
Au făcut contractul și nimic nu s-a schimbat: nepoata venea în continuare să îl vadă, însoțită de soț, care meșterea mereu câte ceva prin casă. Într-o zi l-au rugat să se mute cu chirie, să înceapă renovarea  căsuței, să îi mai adauge o cameră. Bătrânul n-a prea vrut la început să plece din casa lui într-o garsonieră la oraș dar pentru că nepoata insista, spunându-i că soțul e supărat pe ea, pentru că nu poate aduce muncitori să lucreze zi-lumină la casă dacă bătrânul e acolo și dacă nu vrea să-l convingă să accepte aranjamentul el preferă să plece și să-și caute împlinirea în altă parte. De dragul nepoatei bătrânul a acceptat și au mers la notar să renunțe la dreptul de uzufruct - pentru a evita o mulțime de alte înțelegeri privind cheltuielile cu renovarea - deoarece i se asigura o locuință cu chirie, chirie pe care ei au plătit-o trei luni în avans. Un an a stat bătrânul în garsonieră, la bloc. Și-a făcut câțiva prieteni care îi țineau de urât, mergea în parc, la plimbare... Între timp nepoata plecase să lucreze în străinătate, pentru că soțul rămăsese fără muncă și nu se mai descurcau doar cu un salariu să termine renovarea casei bătrânești și să acopere toate celelalte cheltuieli. Un timp i-a scris bătrânului, dar apoi nimic. Când nici bani pentru chirie nu mai veneau de la soțul nepoatei bătrânul a început să se îngrijoreze, pentru că proprietarul îl amenința cu evacuarea. Vara s-a descurcat, dar la venirea iernii banii nu-i mai ajungeau și pentru întreținere și pentru chirie, alimente și medicamente. O lună i-a permis să rămână fără a plăti chiria, dar când vremea s-a mai încălzit, proprietarul l-a rugat să plece. A încercat bătrânul să se înțeleagă cu soțul nepoatei și el îi spunea că ar vrea să-l ajute dar nu mai are bani, însă nu i-a dat adresa soției sau un număr de telefon și nici în casă nu i-a permis să stea, invocând contractul și renunțarea la uzufruct. A dormit bătrânul câtva timp prin vecini, dar cât să-l țină și aceștia? Băiatul unui vecin, avocat, a studiat situația și i-a spus că la judecată prea multe șanse nu sunt, conform actelor pe care le are, deoarece în contractul de închiriere nu scria că nepoata și soțul se obligă să plătească ei chiria și nu era menționat nici faptul că ar urma să se mute din nou în casa pe care a vândut-o nepoatei. Nu voia mila nimănui, era prea mândru. Atunci a luat drumul pribegiei, venind regulat la oficiul poștal să-și ridice pensia amărâtă care nu-i permitea să plătească și o chirie pe undeva. Până când n-a mai venit. L-au luat cu ambulanța de pe stradă și l-au dus la spital, de urgență. De acolo a ajuns într-un cămin. S-a întremat, dar nu mai avea putere să meargă să-și ridice pensia. O asistenta cu suflet mare l-a ajutat și a început să primească pensia la adresa azilului. Tot ea i-a crezut povestea și fără să-i spuna ceva a pornit să o caute pe nepoată. Mare a fost bucuria bătrânului când și-a văzut nepoata, care lăsase totul baltă și a pornit spre țară pentru a-și ajuta bunicul. Încerca să o liniștească, să-i oprească lacrimile grele care-i tulburau frumoșii ei ochi. În chiar acea zi l-a luat cu ea acasă și a înaintat cererea de divorț. Grea perioadă au parcurs amândoi până la finalizarea divorțului, dar mai ales a partajului. Au reușit să scape de veneticul coate goale și au putut zâmbi din nou în casa bătrânească doar pe jumătate renovată. Vecinii i-au ajutat cu munca și au terminat casa - o casă frumoasă, renovată cu dragoste, care e numai a lor.

După ce a bântuit pe străzi aproape un an bătrânul povestește zâmbind peripețiile prin care a trecut, spunând că a întâlnit oameni cu mult mai nefericiți decât el, oameni care l-au ajutat să supraviețuiască și l-au ținut departe de alte necazuri. Toți s-au bucurat când i-a vizitat să le spună că s-au înșelat și că nepoata nu l-a lăsat în stradă - cum ziceau ei - când a aflat ce i s-a întâmplat. S-au bucurat de darurile în haine și alimente, dar nu i-au cerut ceva; doar s-au arătat fericiți și au binecuvântat-o pe fată. El zâmbea mândru: știa ce copil crescuse și nepoata nu putea avea decât același suflet frumos ca al fiicei lui.

2014-03-05

Miercurea fără cuvinte. Autostradă prin deșert

autostrada prin desert
Fotografii Wordless Wednesday! (10), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

Nicolae Titulescu. Ce om uimitor!

Ieri s-au împlinit 132 de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu…
Edouard Herriot, prim ministru al Franței în acele timpuri, a spus despre Nicolae Titulescu:
Acest ministru al unei țări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!

Nicolae Titulescu s-a născut în 4 martie 1882, la Craiova, în familia unui avocat. Copilaria și-a petrecut-o pe moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt.
Între anii 1893-1900 urmează cursurile Liceului Carol I din Craiova și pentru că are rezultate excelente la bacalaureat primește o bursă la Paris unde, timp de 5 ani, va urma cursurile Facultății de Drept.
La Paris își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels (Eseu asupra teoriei drepturilor conditionale). În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.
Nicolae Titulescu a fost profesor de drept civil in cadrul Universității din Iași (începând cu anul 1905) și apoi în cadrul Universității București (începând din 1909, an în care îți începe și cariera politică).
S-a impus întregii lumi prin elocința, calitatea discursului și diplomația sa. Ministru de externe al României între anii 1927-1928 și 1932-1936, Ministru al finanțelor între 1917 și 1921, președinte al Ligii Națiunilor în doi ani - 1930 și 1931 (fapt singular în istoria acestui organism internațional), activitatea lui Nicolae Titulescu a adus în egală măsură beneficii imense României, dar și Europei, ca promotor al păcii.

Încă din perioda neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat Inima României, el declara: România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața… Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice.
Ca președinte al Ligii Națiunilor a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.
După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene.
Nemulţumite de politica externă preconizată de Titulescu, cercurile politice profasciste şi guvernele Germaniei şi Italiei au făcut presiuni pentru înlăturarea lui. În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.
Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.
**
Deşi s-a născut în Oltenia, prin testamentul scris în anul 1940, cerea să fie înmormântat la poalele Tâmpei, pe o alee între brazi, undeva mai deoparte. Prietenii mei de la Braşov îmi vor găsi locul. Take Ionescu la poalele Bucegilor, eu la picioarele lui, la poalele Tâmpei... Aparţin Bisericii Ortodoxe Române, scria Nicolae Titulescu în testament. În ciuda dorinţei exprese de a fi înmormântat la Braşov, timp de cinci decenii, corpul său neînsufleţit a rămas în Franţa, de unde a fost adus la Braşov, abia în anul 1992. Ulterior, de la Marsilia au fost aduse şi osemintele soţiei,  Ecaterina Titulescu, fiind depuse în acelaşi mormânt din Șchei.

2014-03-04

O speranță: inserție socio-profesională

Cine a lucrat, lucrează sau a fost voluntar pentru “serviciile sociale” știe că cei mai mulți oameni ai străzii - în proporție covârșitoare aș spune - sunt ruine ambulante. Mulți sunt aurolaci sau alcoolici și mulți nu mai au cărți de identitate valabile iar pentru că nu au locuință pot obține, eventual, cărți de identitate provizorii, iar pentru angajare este necesar un act de identitate valabil.

Oamenii fără adăpost trăiesc de pe o zi pe alta căutând în coșurile de gunoi, dormind în parcuri, în canale, în scările de bloc. Motivele pentru care au ajuns să trăiască pe străzi sunt diverse: unii s-au îmbolnăvit și au plecat aiurea pe străzi, deși au familii și, destui, sunt oameni cu studii; alții au ajuns pe drumuri în urma unui divorț, a pierderii locuinței din imposibilitatea de a plăti întreținerea sau chiria ca urmare a pierderii locului de muncă, cel mai adesea; pierderea locuinței ca urmare a vreunui contract dezastruos și mai sunt tinerii care au fugit de acasă de când erau copii, cei care au crescut în orfelinate și la vârsta de 18 ani au fost nevoiți să se avânte singuri în lume și multe altele… între care și viciile - alcoolul în exces, în principal, dar și din cauza jocurilor de noroc.

Statisticile arată că cei mai mulți oameni care ajung pe stradă sunt bărbați. Cei care ajung în stradă după ce - de bine de rău - au avut o locuință, un loc de muncă, un sens în viață, se șochează, se simt neajutorați, neputincioși. Ajunși în stradă, singurul lor refugiu devine băutura, chiar dacă nu acesta a fost motivul care i-a adus acolo. Alcoolul le ține de cald și le ține de foame și - mai devreme sau mai târziu - le distruge creierul și mai toate organele interne, mai ales în combinație cu frigul, cu umezeala.
Între aceștia, mulți sunt apți de muncă și sunt destui cei care doresc să muncească, doar că nu se prea descurcă și nu știu unde să se adreseze și nici nu sunt prea mulți dispuși să îi angajeze, fie și doar ca zilieri. Și din aceste motive, unii s-au gândit și la ei, oferindu-le o șansă de reintegrare socială.

Cei de la Direcția pentru Protecția Copilului Bihor au obținut 430.000 de euro din fonduri europene pentru a școli gratuit persoanele cu nevoi speciale, dar pe şi cele fără locuință pentru a învăța una din meseriile aflate pe lista Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă. O inițiativă laudabilă, cam greu de pus în practică pentru oamenii fără adăpost, dar cu șanse de reușită.
Un proiect asemănator, Atelierul de Inserție Socio-Profesională - numai pentru oamenii străzii adulți - a fost demarat în luna ianuarie 2009 în București. Proiectul a fost inițiat de două organizații: Ateliere fără frontiere și Samusocial din România, organizaţie neguvernamentală din Bucureşti care oferă ajutor medical, asistenţă socială, consiliere psihologică persoanelor adulte fără adăpost de pe raza Capitalei.

În Franța - probabil și în alte state - există Asociația de integrare profesionala - un șantier de inserție profesională – finanțată din Fondul Social European, care consiliază persoanele fără un loc de muncă, încearcă să îi angajeze și îi monitorizeaza o perioadă pentru a le urmări activitatea. Beneficiari sunt în special cei care nu au avut un loc de munca de cel puțin doi ani și sunt în căutarea unuia. În Franța sunt cel puțin 12 astfel de șantiere profesionale. În Franța, procedura este stabilită prin Codul Muncii, dar nu statul acționează, ci asociațiile sunt cele care dezvoltă structura. Persoanele care beneficiază de ajutorul șantierelor de inserție sunt trimise de către Consiliul General, de Serviciul de Ocupare, de Misiunea Locală (se ocupă de tineri între 16-26 ani). Pentru fiecare persoană, șantierul de inserție face o convenție cu statul, astfel încât fiecare persoană să beneficieze de un ajutor de stat, respectiv o parte din salariu este plătit de stat și de asociația intermediară. O persoană poate să stea 24 de luni într-un astfel de șantier de inserție (mai mult aici: http://www.emplonet.ro/asociatia-de-insertie-profesionala-ocean-conducerea-si-gestionarea-unui-proiect-de-integrare-pe-piata-muncii-franta/ - in febr 2021 link invalid). Mecanismul acesta de inserție profesională există încă din 1980 și constă în a integra oamenii în economia reală şi a-i obişnui cu un program de muncă normal.

Cu voință, dedicație și înțelegere multe pot fi posibile.