21 oct. 2017

Ora de vară necesitate de război

Ora de vară este ora legală adoptată de unele ţări sau teritorii pe timpul unei părţi a anului, cu începere la o dată din timpul primăverii şi până la o dată din timpul toamnei. Ora de vară este de obicei cu o oră înaintea orei oficiale standard, care este de multe ori numită, prin contrast cu ora de vară, ora de iarnă. Mecanismul prin care se schimbă ora, primăvara şi toamna, este folosit în peste 100 de ţări din lume.
Sistemul are ca scop folosirea luminii Soarelui cât mai mult timp, economisindu-se astfel energia electrică necesară iluminatului artificial.

Germania şi Austro-Ungaria au fost primele ţări care, in timpul primei conflagraţii mondiale (in 1916) au introdus acest sistem, in scopul economisirii rezervelor de cărbune necesare producţiei de război. Puterile Antantei au adoptat reglementarea in 1917, deci România a adoptat, pentru prima dată,“ora de vară” in 1917 (in 1916 aderând la acest bloc politico-militar).

Polonia ar putea fi prima ţară din Uniunea Europeană care să renunţe la mecanismul schimbării orei de vară, iniţiatorii legii (proiect de lege votat in unanimitate de toate partidele politice şi de comisiile de specialitate) afirmând că prin trecerea la ora de vară şi înapoi se salvează puţină energie electrică. In plus, ei susţin că schimbarea orei poate duce la tulburarea ceasului biologic, ceea ce duce la schimbări de dispoziţie, probleme cu somnul şi un risc crescut de atac de cord şi accident rutier. Pe lângă acestea, pentru că schimbarea orei presupune reglarea ceasului biologic, unii medici afirmă că in multe cazuri pot apărea dereglări hormonale, senzaţia de oboseală şi diverse tulburări de comportament (mai ales la persoanele care se luptă cu depresia), irascibilitate, stres accentuat, insomnie şi lipsa energiei.

In România, mecanismul orei de vară a fost introdus, oficial, in 1932; din 1943 practica a fost suspendată şi reintrodusă in 1979. Prezenta regulă (modificarea orei in ultima duminică din octombrie, respectiv ultima duminică din martie) se aplică din 1997.

Anul acesta se trece la ora de iarnă in noaptea dintre 28 şi 29 octombrie (ultima duminică din luna octombrie): ora 4:00 devine ora 3:00. Ziua de 29 octombrie devine cea mai lungă zi a anului 2017: 25 de ore.

20 oct. 2017

La mulţi ani, Carmen!

Viaţa e o autostradă – zice un cântec. Îţi doresc ca autostrada pe care călătoreşti să fie cât mai dreaptă, cât mai lipsită de obstacole neaşteptate şi să fie cât de luuuungă se poate! In călătoria ta îţi doresc să întâlneşti mulţi-mulţi oameni cu suflet frumos!


Îţi doresc să cunoşti numai zâmbetele de bucurie ale celor dragi, să le asculţi râsetele cât de mulţi ani posibil! Să trăieşti o viaţă frumoasă şi la fel de tânără să rămâi. Sănătate îţi doresc şi multe-multe bucurii!

La mulţi ani, cu drag, Carmen!
 Diana & co.

19 oct. 2017

Sistemul de învăţământ funcţionează in virtutea inerţiei

Cel puţin, aşa pare că funcţionează învăţământul: in virtutea inerţiei. Copiii trebuie să meargă la şcoală, şi merg (cei care merg – foarte mulţi merg prea puţin). Deşi majoritatea copiilor au cel puţin zece clase terminate (învăţământ obligatoriu) se vorbeşte despre rata foarte mare de “analfabeţi funcţionali” care ar exista in România. Ce înseamnă “analfabet funcţional”? Un om care ştie să citească dar nu înţelege ce citeşte; un om care nu prea ştie multe dar se descurcă in societate. Un analfabet funcţional este, de exemplu, şi acel om care ştie să-şi plătească alimentele pe care le cumpără, ştie să calculeze dacă primeşte bine restul la bani dar nu ştie câte zile sunt într-un an – câţi metri intr-un kilometru nici atât! Analfabet funcţional este şi acela care nu ştie care este capitala României. Da, există astfel de oameni, dar nimic de mirare!

Actualul ministru al educaţiei n-a bătut recordul de perle dar a produs multe! Pentru el, eroarea şi greşeala nu sunt sinonime: Greşelile se pot corecta, erorile nu  - a spus el, in plenul Senatului, la dezbaterea unei moţiuni simple privind educaţia. Textual: Mi s-au adus nenumărate reproşuri în ultimele luni de când am preluat conducerea acestui minister, multe dintre ele de ordin personal, cum scriu, cum mă exprim. Nu voi încerca să mă disculp. În viaţă, ca şi în politică, există greşeli şi există erori. Este esenţial însă faptul că greşelile se pot corecta, erorile nu.
Ulterior, el a lăsat să se înţeleagă că s-ar fi gândit la “teoria erorilor in sondaje”. (?!)

18 oct. 2017

Mihail Sebastian

Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri […] Dar am umblat cu capul gol pe străzile deşarte ale oraşului ocupat de nemţi: pete albe arătau pe cer trecerea avioanelor, bombele cădeau departe sau aproape, aici la doi paşi, cu un sunet sec şi scurt întâi, pe urmă cu o rezonanţă largă de câmp (din De două mii de ani)
<><>""<><> 
Mihail Sebastian (pe numele său real Iosef  M. Hechter) s-a născut la Brăila, in 18 octombrie 1907 (in Registrul de stare civilă scrie 8 octombrie). A scris roman, dramaturgie, critică literară, dar a fost şi publicist, ţinând printre altele şi cronică muzicală. A făcut studii de drept şi filosofie la Bucureşti. A fost discipol al lui Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade.

A avut mai multe pseudonime, intre care si Victor Mincu; sub cel de Sebastian, in 1927, publică in “Cuvântul”, ziar de orientare legionară din a cărui redacţie face parte intre 1927-1934. In 1932 publică un volum foarte scurt: Fragmente dintr-un carnet găsit, şi tot in 1932 apare şi volumul de nuvele Femei. Romanul Oraşul cu salcâmi (1935), roman al adolescenţei, l-am citit şi eu, dar nu-mi mai amintesc mare lucru. Romanul de dragoste Accidentul (1940) e publicat in 1940. Manuscrisul iniţial al acestui roman (cinci capitole) i-a fost furat in Franţa şi nu l-a mai găsit, fiind nevoit să-l rescrie de la zero. Am înţeles că romanele pe care le-a scris sunt influenţate de Marcel Proust, Gustave Flaubert şi alţi romancieri francezi.

In 1934 publică romanul De două mii de ani – despre ce înseamnă să fii evreu in România - roman (de ficţiune) care a născut mari dispute. Scandalul generat de prefaţa lui Nae Ionescu l-a dus pe autor, brusc, in centrul atenţiei. Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectiva teologală, conchizând că evreii nu au nicio putinţă de salvare întrucât sunt evrei. Romanul nu i-a mulţumit nici pe evrei, nici pe legionari, nici pe comunişti (Mihail Sebastian fiind considerat apărător al extremei drepte şi susţinător al comuniştilor – oare numai mie îmi sună ciudat?).
Sebastian a publicat romanul în 1934 la Editura Naţionala-Ciornei din Bucureşti, cu o prefaţă semnată de Nae Ionescu – când a primit-o de la mentorul lui, nu se aştepta să citească un text antisemit, însă, pentru că deja anunţase apariţia volumului prefaţat de acesta, a păstrat-o, în pofida dezamăgirii. Aşa a fost tipărită o carte despre problemele evreilor din perioadele antisemite cu un preambul care îi condamna. Citită azi, afirmă criticul literar Mihai Iovănel, prefaţa lui Nae Ionescu pare o prostie plină de raţionamente false.

În 1944, spre nedumerirea multora, Mihail Sebastian a publicat şi în ziarul de stânga ”România liberă“.
Înca din timpul vieţii a avut succes şi ca dramaturg; a rămas in atenţia publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele de teatru Steaua fără nume şi Jocul de-a vacanţa au ajuns subiect de cercetare pentru numeroşi literaţi.

Scriitorul irlandez Philip Ó Ceallaigh, traducătorul romanului De două mii de ani, locuieşte în România din anul 2000 şi a învăţat între timp limba română. Aceasta a fost prima lui traducere; s-a bucurat că volumul a ajuns la o mulţime de cititori şi că a primit cronici favorabile în publicaţii precum ”The Guardian“ şi ”The New York Review of Books“.
In anul 2016, romanul După două mii de ani a fost tradus la una dintre marile edituri ale lumii: Penguin Books din Marea Britanie, în colecţia ”Penguin Modern Classics“, din care mai fac parte doar doi autori români, Emil Cioran şi Eugen Ionescu.

Prima ediţie a cărţii de memorii (Jurnalul) a apărut în 1996, la Editura Humanitas, după ce fratele autorului a acceptat să facă public manuscrisul. În Jurnal, Sebastian a strâns impresii despre personalităţi culturale interbelice, precum şi despre evenimente ca Holocaustul românesc şi cel de-al doilea război mondial. 

29 mai 1945, Bucureşti. Un accident stupid. Un camion curma viaţa scriitorului Mihail Sebastian, la nici 38 de ani. Mihail Sebastian se îndrepta spre Universitatea Liberă Democratică, pentru a susţine primul curs de literatură universală. La aflarea veştii morţii acestuioa, Mircea Eliade era la Lisabona (relaţia lor de prietenie era terminată la acel moment). Autorul Istoriei religiilor a notat in jurnalul său chiar pe 29 mai 1945: Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de câine în aceşti ultimi cinci ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit printr-un accident de circulaţie.

Moartea lui a fost şocantă pentru prieteni. Actriţa Leni Caler, pe care a iubit-o, dar care l-a iubit frivol,  pentru care a scris roluri, pentru care a suferit era departe de ceva timp şi nu mai vorbiseră.
Scria ea: […] când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut – era ceea ce simţeau toţi cei care l-au iubit sau preţuit.

Viaţa lui, extrem de tumultuoasă, trăind în mai puţin de patru decenii poveşti care să umple mai multe romane, era curmată stupid. Scria, suferea, iubea, era trădat, se lupta cu el însuşi şi cu ceilalţi.

<><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><> 
Referinţe
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sebastian
- http://adevarul.ro/cultura/carti/stigmatele-mihail-sebastian-evreul-chibzuit-legionar-comunist-1_581b4b4f5ab6550cb82d4599/index.html
- http://revista22online.ro/4157/.html
- http://www.autorii.com/scriitori/mihail-sebastian/

Auriu, ruginiu, verde crud şi albastru. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

17 oct. 2017

Au şi alţii incompetenţii lor

Alexander Tkachev, ministrul rus al agriculturii o fi un fel de Daea: "Frunze are toată lumea, dar oi ca in România nu", zicea – între multe altele - ministrul român al agriculturii.
Rusul povestea, într-o şedinţă la Kremlin, despre creşterea exportului la carnea de porc şi, între altele, zicea că exportă in toate ţările, in special in China, Japonia, Indonezia, Coreea etc. Omul nu şi-a dat seama de gafă nici când preşedintele statului, Vadimir Putin, l-a atenţionat:
Indonezia este o ţară musulmană în care nu se mânâncă deloc carne de porc...
Ministrul îi da înainte, făcându-l pe preşedinte să râdă cu poftă:
Coreea de Sud... Care este diferenţa? Creşterea producţiei este rezultatul creşterii... Care este diferenţa?

Totuşi, liderul rus nu are dreptate total pentru că in Indonezia, deşi populaţia e majoritar musulmană, sunt şi cetăţeni de alte religii, cărora nu le este interzisă carnea de porc. Altfel spus, carnea de porc poate fi găsită in acest stat. Chiar şi in zonele cu populaţie majoritar musulmană sunt tolerate restaurantele cu meniuri non-Halal*.
Probabil că e interzisă la import... Sau, din 2016 până azi, s-o fi schimbat legea...

Nota
* Halal este termenul coranic care înseamnă ”permis”, “legal” din punct de vedere religios.

16 oct. 2017

Mass-media şi opinia publică. Citate favorite

Mass-media e un termen care desemnează ansamblul mijloacelor şi modalităților tehnice moderne de informare şi influenţare a opiniei publice, cuprinzând radioul, televiziunea, presa, internetul etc.; mijloace de comunicare în masă (dicţionarul explicativ).
Opinia publică e definită de Bernard C. Hennessy, in lucrarea sa Opinia publică (1965), ca fiind un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală.
Etimologia cuvântului “opinie” derivă din latinescul opinari care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere şi este expresia unei convingeri subiective într-o anumită problemă, faţă de o anumită situaţie.
***
Paul Willis (in Moving Culture, 1990) preferă să numească mass-media media culturale (tehnologie a comunicaţiilor al cărei conţinut de mesaj cuprinde in mod inerent informaţii şi subiectivisme culturale). Această schimbare de nomenclatură este adecvată din mai multe motive. Mai întâi, sensul original al mass-media implică o sursă capabilă să “producă in masă” mesaje, pentru a le trimite unei “audienţe de masă”, printr-un proces de “comunicare in masă” care, după părerea unor critici, ajută la crearea unei “culturi de masă” degradate. Tehnologia mijloacelor de informare din zilele noastre permite o circulaţie mai largă decât înainte a mesajelor. Dar abundenţa, puterea şi comoditatea tehnologiei moderne a comunicaţilor le-au oferit auditorilor şi mai multe posibilităţi de a alege, precum şi un control mult crescut asupra recepţiei. Preferinţele, interpretările şi foloasele pe care le aplică oamenii mijloacelor de informare in masa sunt decizii şi activităţi culturale. (Manipularea prin informaţie, James Lull, ed. Antet, traducere de Mihnea Columbeanu)
***
Walter Lippmann face distincţie între adevăr şi ştire: “ştirea nu e adevăr” - funcţia ştirilor este de a semnala un eveniment, iar aceea a adevărului de a aduce la lumină faptele ascunse. Ştirile depind de stereotipuri, de standardizare.
Walter Lippmann (23.12.1889-14.12.1974) este unul dintre cei mai influenţi jurnalişti politici americani din secolul XX. A introdus conceptul “stereotip de gen”. Este printre primii care au introdus conceptul de război rece in jurnalismul mondial şi e cunoscut şi pentru lucrarea sa “Opinia publică” (1992). Scrie:
Când toţi gândesc la fel, nimeni nu gândeşte prea mult.
*
Ni se spune despre lume înainte de a o vedea. Ne imaginăm majoritatea lucrurilor înainte de a le trăi. Iar acele preconcepţii, cu excepţia cazului în care educaţia ne-a făcut conştienţi, guvernează profund întregul proces de percepţie.
*
Sistemele de stereotipuri pot fi nucleul tradiţiei noastre personale, apărarea poziţiei noastre în societate. Ele sunt o imagine ordonată mai mult sau mai puţin consistentă a lumii, la care obiceiurile noastre, gusturile, capacităţile noastre, confortul şi speranţele noastre s-au ajustat. Este posibil să nu fie o imagine completă a lumii, dar ele reprezintă o imagine a unei lumi posibile la care suntem adaptaţi. În acea lume, oamenii şi lucrurile au locurile lor bine cunoscute şi fac anumite lucruri aşteptate. Ne potrivim acolo. Suntem membri.
***
Alain de Botton (n. in 20.12.1969), britanic de origine elveţiană, este romancier, eseist, jurnalist şi realizator de emisiuni; cărţile lui au devenit “cele mai vândute” in peste 30 de ţări. In cartea sa, “Ştirile. Manualul utilizatorului” (apărută in România la Editura Humanitas, 2015), scrie:
…ştirile au o sarcină: nu doar să ne reamintească zilnic de cele mai mari defecte ale societăţii, ci şi – uneori – să-i instruiască şi să-i canalizeze resursele de mândrie, supleţe şi speranţă. Declinul naţional poate fi grăbit nu numai (sau în principal) de optimismul sentimental, ci şi de o versiune a depresiei clinice induse de media.
*
O viaţă înfloritoare presupune capacitatea de a recunoaşte acele vremuri când ştirile nu ne mai pot învăţa nimic original sau important; perioade când ar trebui să refuzăm legăturile fanteziste cu străinii, când ar trebui să lăsăm guvernarea, triumful, eşecurile, creaţia sau uciderea pe seama altora, dându-ne seama că avem nişte obiective personale de onorat în timpul scurt care ne-a rămas.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
sursa foto Alain de Botton: https://en.wikipedia.org/wiki/Alain_de_Botton

13 oct. 2017

Iubire interzisă şi un film blamat

Regizorul rus Aleksey Uchitel a făcut un film: Matilda, in care spune povestea de dragoste dintre tânărul Nicolae (înainte de a deveni ultimul ţar al Rusiei: Nicolae al II-lea al Rusiei Romanov) şi celebra balerină poloneză Mathilda Kschessinska.
Iniţial, autorităţile ruse au refuzat aprobarea difuzării filmului pe teritoriul statului dar mai apoi au revenit şi au aprobat difuzarea pe întreg teritoriul - zicea un funcţionar de rang înalt din Ministerul Culturii (citat de agenţia de ştiri Interfax), dar adaugă că autorităţile locale din regiuni, ţinând cont de tradiţiile şi obiceiurile popoarelor de pe teritoriul lor, pot decide independent dacă vor aproba sau ba difuzarea filmului.

Filmul urmează să fie prezentat in cinematografele din Rusia in 25 octombrei a.c.. Dacă va fi difuzat… pentru că este foarte violent contestat de responsabilii Bisericii, de ortodocşii tradiţionalişti şi chiar de reprezentanţi ai galeriilor de suporteri ai unor echipe de fotbal.

La începutul anului, fosta procuroare a Crimeei (azi deputată în Duma de Stat), Natalia Poklonskaya, a depus mai multe plângeri la procuratură, cerând procurorilor să investigheze dacă filmul ofensează sentimentele credincioşilor. De ce le-ar ofensa? Probabil pentru că in 4 august 2000 Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizati ca sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ortodocşii tradiţionalişti au mers până acolo încât au ameninţat cu incendierea cinematografelor in care s-ar difuza filmul.

Un suspect reţinut după mai multe incidente ce au avut la bază tentative de incendiere, asociate cu lansarea acestui film, a fost identificat de presa rusă in persoana liderului unei grupări radicale ortodoxe, care a avertizat public că cinematografele care vor proiecta filmul ar putea fi incendiate.
Luna trecută, un bărbat a izbit un automobil plin cu canistre cu benzină de intrarea unui cinematograf din Ekaterinburg. Acel cinematograf găzduia un festival de film, iar preşedintele juriului îsi exprimase public sprijinul faţă de filmul lui Alexei Uchitel.
În august, o persoană rămasă neidentificată a încercat să incendieze o clădire din Sankt Petersburg în care se afla studioul lui Alexei Uchitel. Două automobile parcate în faţa biroului avocatului cineastului au fost de asemenea incendiate, a relatat presa din Rusia.

Cu cei ca ăştia ar putea să nu mai existe, la un moment dat, diferenţe între statele cu populaţie preponderent creştină şi cele musulmane fundamentaliste. Prea se amestecă reprezentanţii bisericii in toate cele.
Că veni vorba! Copreşedintele ALDE Covasna, Dan Suciu, care in 2016 a candidat pe poziţia a treia pe lista pentru Senat, susţinea că preşedintele Klaus Iohannis nu reprezintă interesele ţării şi ale poporului român, iar locul lui ar trebui luat de o personalitate cu o „autentică valoare morală şi intelectuală”, dându-l drept exemplu de persoană potrivită pentru această poziţie pe mitropolitul Banatului, Ioan Selejan. A mai adăugat că „in vremuri corupte, de neîncredere, haos şi degradare”, popoarele îşi aleg „in mod natural”, drept conducători politici, lideri „religioşi, morali, capabili de întărirea statului” (hotnews)
In timpul mandatelor actualului preşedinte al Rusiei (trei mandate) instituţia bisericii a cunoscut o influenţă foarte mare, fiind sprijinită şi de conservatori. Liberalii susţin că interzicerea filmului e o altă dovadă că libertatea de exprimare este ameninţată.

Actorii principali din filmul Matilda, poloneza Michalina Olszanska (Matilda) şi germanul Lars Eidinger (Nicolae), au spus că nu vor să meargă in Rusia pentru a asista la premiera filmului din 23 octombrie la Sankt Petersburg şi nici la Moscova, a doua zi, pentru că se tem pentru siguranţa lor. Lars Eidinger a primit ameninţări, afirmă regizorul rus care mai spune că nici ceilalti doi actori non-ruşi, Luise Wolfram şi Thomas Ostermeier, nu vor să meargă in Rusia pentru premieră – din acelaşi motiv.

Criticii filmului spun că acesta murdăreşte reputaţia ţarului, care a fost ucis de revoluţionarii bolşevici şi care este foarte apreciat azi în Rusia.
Despre ţarul Nicolae al II-lea istoria spune că a fost profund credincios, că ar fi fost un om bun şi un conducător milos care a iertat inclusiv criminali care au atentat la viaţa lui. Dacă e aşa, oare nu ar fi fost  ţarul împotriva acestor fundamentalişti? Ar fi vrut el să moară sau să fie răniţi in incendii oameni nevinovaţi care vor să vadă un film? E o pagină de istorie, in fond… Cel puţin, aşa se înţelege din ce zic unii-alţii.

Oare preoţii ruşi or fi venit in România zilele trecute pentru a se înţelege cu omologii lor români să nu permită difuzarea acestui film in România? Glumesc, desigur… Cine ştie ce-or fi pus ei la cale?! :)

Jocul de-a politica

Azi am fost într-o vizită şi in camera de zi mergea televizorul… Deoarece ştie că nu mă interesează emisiunile pe teme politice, cele cu bârfe etc, gazda butona de pe un canal pe altul pentru a găsi ceva care nu miroase a politică dar nu e nici film (pentru că nu mai vede bine scrisul nici cu ochelari) dar nici emisiuni de bârfe sau concursuri… Desenele animate erau dublate de oameni cu voci piţigăiate – cred că acelaşi om la mai multe personaje – aşa că deranjau auzul. Muzica nu era pe gustul gazdei… Aşa că… a rămas la canalele unde se discuta despre “politică” – cele care, de fapt, îi plac. Şi-aşa am aflat despre “scandalul” in PSD (Partidul Social Democrat). Am prins câteva vorbe ici, câteva colo şi mi-am făcut o idee despre ce (pare că) se întâmplă: remaniere, neînţelegeri între prim-ministru şi şeful partidului din care face parte, demisii neacceptate de partid dar susţinute de demisionari pe motive gen “să nu pătăm imaginea partidului” şi alte blabla. Apoi am citit articolul lui Călin Hera, Fotografia unui eşec anunţat.
Ce mi-a dat atunci prin cap! Nu, nu un glonţ! Aş face meningită: glonţul cald, creierul rece… Mi-a dat prin minte că tipii ăştia joacă teatru pentru a-l da ascuns pe “şeful de cadre”. Dacă şeful şi-ar da demisia pur şi simplu ar fi considerat slab şi repede uitat. Dacă şi-ar da demisia după ce toate tunurile au fost şi sunt pe el ar putea declara că se retrage pentru a nu… strica imaginea partidului, pentru a nu impiedica implementarea programului care i-a ajutat să câştige aceste alegeri (cu majoritate dintr-o minoritate). Fie vorba: imediat se împlineşte un an de când “alianţa” e la putere şi totul e varză tocată – 10 luni in care s-a discutat despre un partid (partidul comunist in alte culori) şi s-a uitat de România şi de români. Aşadar, dacă ar demisiona pentru a nu strica imaginea partidului s-ar putea retrage la afacerile lui (poate chiar lângă fostul primar al Constanţei, prin Brazilia sau Madagascar) şi ar fi uitat, probabil, inclusiv de DNA… Răspunderea penală pentru nu-ştiu-ce fapte s-ar prescrie la un moment dat, ar interveni reabilitarea pentru condamnarea deja încasată şi omul ar putea reveni… nepătat, ca un Făt Frumos din zmeura coaptă pe cal alb, strigând că vrea să salveze România, că vrea să ofere românilor o viaţă mai bună, că nu se va mai lăsa învins de “forţele oculte”, că… şi că… că…
E un scenariu posibil, cred. Complicat? Da. Riscant (din punct de vedere politic)? Da.

Politicienii vor bunăstare pentru noi toţi - dar bunăstarea pe care pare că ne-o pregătesc se reduce la... culmea gastronomiei: să mâncăm umbră de raţă pe miros de varză. Sunt politicieni care strigă că ne vor binele. Zic să nu-i lăsăm să ni-l ia… Zic şi io…

Propunere de modificare a Constituţiei

Constituţia este legea fundamentală a unui stat în care sunt consemnate principiile de bază ale organizării lui, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. O constituţie trebuie să fie scurtă şi cuprinzătoare.

E cert că unele modificări sunt necesare, dar nu cred că tot ceea ce au făcut cei din „Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor” poate fi şi trebuie aplicat… Proiectul lor a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 294, partea I, din 23 mai 2013.

Am comentat art. 34 din Constituţie: Dreptul la ocrotirea sănătăţii, care mi se pare o glumă in contextul actual, când toţi “factorii de răspundere” dau din colţ in colţ strigând că nu au bani şi cumpărând mobilier de lux pentru fel de fel de birouri. Dar cum doresc “oamenii mişcării” să modifice legea fundamentală e inutil şi usor… hilar, mai ales că pentru anumite reglementări sunt suficiente legile ordinare si organice, acelea pe care le adoptă parlamentarii. 

Dispoziţiile valabile azi privind dreptul la ocrotirea sănătăţii:
Articolul 34 – Dreptul la ocrotirea sănătăţii
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Cum ar arăta modificat:
(1) Cetăţenilor României le este garantat dreptul la sănătate fizică şi mentală, precum şi la hrană sănătoasă, care să nu conţină substanţe toxice şi otrăvitoare.”
(1.1) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alineatul precedent, statul este obligat să ia măsuri pentru a asigura accesul cetăţenilor săi la alimentaţie naturala, la apă curată şi la aer curat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

De ce afirm că sunt inutile propunerile (litere italice)? Pentru că:
1.Statul nu poate fi obligat la garantarea dreptului la sănătate fizică şi mintală. Statul poate fi obligat doar la garantarea ocrotirii sănătăţii (că nu se întâmplă e alta poveste). Oamenii se mai nasc şi bolnavi… Cine le poate garanta dreptul la sanatate? Dreptul la sanatate nu e un drept pentru ca sanatatea nu este ceva ce poate fi garantat de vreun om.
De-ar fi cum vor ei – ca statul să garanteze dreptul la sănătate - cine garantează că nu s-ar ajunge la situaţii de obligare a gravidelor să avorteze un făt predispus la anumite malformaţii sau boli genetice?
Paranteză: aş zice că e vorba despre sănătate mintală, nu despre sănătate mentală pentru că (foarte pe scurt) avem minte nu mente. Greşeala apare şi la legiuitorul din 2003 dar – pentru a fi obiectiva – nu e o greşeală fatală.
2. Statul nu poate garanta dreptul la hrană sănătoasă, care să nu conţină substanţe toxice şi otrăvitoare (aş zice că toxic şi otrăvitor e cam tot aia). Statul poate doar proteja oamenii de substanţele toxice şi chiar o face (teoretic), prin unele legi care se respectă mai mult sau mai puţin. Da, reprezentanţii statului trebuie să intervină atunci când sunt semnalate cazurile in care nu se respectă dispoziţiile legilor in materie (nu se întâmplă prea des).
Toţi cei care nu vrem “mâncare toxică” ar trebui să punem presiune pe parlamentari, să-i determinăm să elaboreze legile pe care le dorim.
Menţionarea in Constituţie a acestui “drept” e inutil, chiar dacă nu ar exista corupţie. Butoanele trebuie apăsate in altă parte pentru că această cerinţă derivă din dreptul fundamental cetăţenesc la ocrotire a sănătăţii.
3. Dispoziţiile din al. 1.1. sunt, de asemenea, inutile in Constituţie – există legi care reglementează toate cele, doar că nu se respectă întotdeauna. Suntem naivi crezând/sperând că o dispoziţie va fi automat aplicată dacă e scrisă in Constituţie.

Constituţia trebuie modificată pe alocuri – in special in ceea ce priveşte organizarea aparatului de stat – dar nu doar aşa, de dragul modificării.

Atunci când va veni timpul să votăm pentru modificarea Constituţiei (sau pentru una nouă) întoarceţi pe toate feţele dispoziţiile respective, gândiţi pe termen lung, să nu ajungem în situaţia de a ne îngrădi singuri anumite drepturi. Dispoziţiile unei constituţii trebuie să protejeze toţi cetăţenii, indiferent de categoria lor socială, de etnie, orientare religioasă, orientare sexuală, convingeri, limbă, vârstă, boală, handicap etc. 

12 oct. 2017

Parlamentarii au cod de conduită

Altfel spus: ţara arde şi baba se piaptănă dar dacă a solicitat Comisia Europeană…!
Ieri, 11 octombrie, in plenul reunit al Parlamentului a fost votat codul de conduită al senatorilor şi deputaţilor, cu majoritate. Liberalii şi minorităţile s-au abţinut de la vot, USR (Uniunea Salvaţi România) a votat împotrivă.

In articolul 1, intre altele, au simţit nevoia să scrie: În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului – inutil (ca şi alte dispoziţii din acest articol şi din întreg codul) pentru că asta se înţelege din Constituţie.

In aricolul 6 scrie:
(1) Deputaţii şi senatorii trebuie să asigure prin atitudine, limbaj, conduită şi ţinută solemnitatea şedinţelor parlamentare şi bunul mers al activităţilor desfăşurate în cadrul structurilor parlamentare. (2) Parlamentarii trebuie să aibă o ţinută vestimentară decentă şi să nu folosească expresii sau cuvinte jignitoare, indecente sau calomnioase. [...] Li se cere să... nu înjure, cu alte cuvinte - pentru asta există codul de bune maniere sau... nu se aplică parlamentarilor acest "cod".şi e nevoie de un cod de conduită cu dedicaţie?

Acum… ce se va înţelege prin “ţinută vestimentară decentă”? Să nu mai îmbrace femeile rochii strâmte, decoltate şi scurte? Să nu mai aibă voie parlamentarii in sacouri cu imprimeuri colorate cu personaje din desene animate sau diverse sloganuri? Parcă nu haina îl face pe om.

Articolul 8 - Informarea cetățenilor
Deputații și senatorii trebuie să informeze, în mod constant, cetățenii despre acțiunile pe care le întreprind și despre inițiativele sau punctele de vedere pe care le susțin în exercitarea mandatului lor.

Cum ne vor informa? Prin scrisori recomandate? Vor fi toată ziua la TV? – ar trebui să stăm şi noi la TV, de partea cealaltă a ecranului?

Articolul 11 - Sancţiuni
Sfera incompatibilităţii ori a conflictelor de interese, a interdicţiilor şi a abaterilor disciplinare parlamentare, procedurile în materie disciplinară şi aplicarea sancţiunilor sunt cele stabilite exclusiv prin cap.IV şi XII (cred ca au vrut sa scrie capitolul XI, deoarece capitoul XII se refera la altceva, nu la sancţiuni – dar ce ştiu eu la ce se referă ei?) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

La fel de lipsite de conţinut sunt şi celelalte articole (plus că multe dintre aceste dispoziţii se regăsesc – poate altfel formulate – in legea amintită mai sus şi in Constituţie).

Ce-au făcut, de fapt? Au bifat o cerinţă a Comisiei Europene, au indeplinit o formalitate. In rest, totul rămâne cum au stabilit. 

11 oct. 2017

Glume in Constituţia României

Bineînţeles că dispoziţiile din Constituţia României sunt cât se poate de serioase şi necesare, doar că unele... par glume când privim in jurul nostru. De exemplu:
Articolul 34 – Dreptul la ocrotirea sănătăţii
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Sănătatea se defineşte în mod curent ca starea unui organism la care funcţionarea tuturor organelor se face în mod normal şi regulat. Îngrijirea sănătăţii este ştiinţa sau practica dirijată pentru diagnosticul, tratamentul şi prevenţia bolilor. În statul modern îngrijirea sănătăţii este integrată în sistemul de sănătate administrat şi reglementat de guverne; accesul cetăţenilor la sistemul de sănătate, şi deci la îngrijirea sănătăţii, variază de la o ţară la alta (wikipedia)

Dreptul la ocrotirea sănătăţii e un drept fundamental cetăţenesc; e un drept care ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală.

Statul e obligat să depună eforturi pentru: scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile (a se număra cazurile de copii diagnosticati greşit, trimişi acasă şi… morţi), dezvoltarea sănătoasă a copilului (a se vedea numărul satelor unde nu există un medic de familie nici măcar la nivel de comună şi nici chiar farmacii; a se vedea numărul mare de copii născuţi in familii atât de sărace încât adorm flămânzi in fiecare seară iar alimentaţia e dezastruoasă); îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului înconjurător şi ale igienei industriale (a se vedea munţii de gunoi de pe la marginile unor oraşe, apele pline cu resturi fel de fel, păduri tăiate ilegal, parcări amenajate, in unele locuri,. direct sub ferestrele apartamentelor etc.), profilaxie şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii; crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor medical in caz de boală etc..

Din 1990 nu s-a construit niciun spital. Politicienii din partidul aflat azi la putere au in programul de guvernare ridicarea a opt spitale regionale şi unul republican – a trecut aproape un an de când sunt la guvernare şi nu se aude ceva despre începerea construcţiilor – in schimb, certurile sunt in toi. Vor reuşi in următorii trei ani? Au promis sute de creşe şi grădiniţe… S-a construit vreuna, de către cei care le-au promis? Nici şcolile, grădiniţele şi spitalele existente nu arată prea bine… Dacă nu sunt bani pentru reabilitarea şi dotarea celor existente vor găsi bani pentru construirea şi dotarea unora noi? Cu astfel de promisiuni au venit şi in alte mandate, dar nimic nu au realizat – şi au fost votaţi din nou! Au oamenii memorie scurtă sau… altfel se numeşte ceea ce se întâmplă?

Servicii medicale… Majoritatea ştim cum arată cele mai multe spitale, ştim că nu există anumite aparate medicale – oamenii sunt trimişi la cabinete private pentru unele analize, contra cost, evident); ştim că lipsesc medicamentele, pansamentele, inclusiv dezinfectanţii/detergenţii prin spitale şi bacteriile bântuie.
Ştim că lipsesc pantele necesare celor imobilizaţi in scaune cu roţi – multe dintre pantele existente sunt atât de abrupte încât şi unui om sănătos îi e greu să urce/coboare pe acolo un cărucior de piaţă. Cum pot aceşti oameni să participe la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală (aşa cum scrie in Constituţie)?

După ce privim atent in jurul nostru nu considerăm o glumă dispoziţiile din acest articol de lege fundamentală?

Ce oraş frumos! Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

HAPPY WW!

10 oct. 2017

Fără turism, doar exploatare

Prim-ministrul Tudose – acela veşnic încruntat, care vorbeşte abia despărţind buzele şi care pare mereu sictirit – a declarat, pe ocolite, într-o emisiune televizata (pe la începutul mandatului) că nu e de acord cu „atâta protecţie” pentru diferite zone – şi s-a referit inclusiv (sau mai ales) la Roşia Montană, unde oamenii abia au reuşit să oprească exploatările care ar distruge zona. Desigur, reporterul i-a „aruncat” întrebarea la plesneală... Altfel spus, era cam regizata treaba. Ce-a zis ministrul, între altele? „Nu mai poţi face nici măcar o gropiţă să aduni râme. Aşa a zis, cu multă infatuare, plin de importanţă şi dornic de a realiza ceva profit pentru naţiune – desigur!

Pentru protejarea Roşiei Montane s-a întocmit un dosar prin care s-ar înscrie zona in patrimoniul UNESCO, devenind astfel zona protejată. Pe la sfârşitul lunii septembrie s-a deplasat acolo un evaluator (expert) de la UNESCO, dar a fost şicanat de paznici, de angajaţi, de autorităţi... Omul a plecat; in vara viitoare vom afla concluziile la care a ajuns...

Au trecut trei ani de la scandalul exploatării aurului din munţii Apuseni – când legea privind autorizarea proiectului minier a fost respinsă in parlament (acel moment in care prim-ministrul de atunci vota diferit: ca deputat in interesul zonei şi ca ministru in interesul naţiunii – desigur!).
Zona a început să arate ca una turistică, devenind aproape in totalitate „monument istoric”. Tăurile – lacuri artificiale specifice pentru Roşia Montană – au fost amenajate începând cu anul 1733. Apa din aceste lacuri fiind utilizată in special la funcţionarea şteampurilor ce zdrobeau minereul aurifer.

S-au amenajat câteva trasee uşoare, se poate pescui in zonă (pescuit sportiv), există galerii miniere încă de pe vremea romanilor şi pot fi vizitate... Treizeci şi cinci de construcţii sunt declarate monument istoric in Roşia Montană (trei biserici din zonă sunt vechi de sute de ani). Şi există peisajul!
Turismul este singura solutie pentru dezvoltarea zonei.
₪₪
Despre extragerea aurului, foarte pe scurt
Extragerea aurului se poate face prin mai multe metode, in funcţie de compoziţia mineralogică a rocii: concentrarea gravitaţională, amalgamarea (se foloseşte mercur) şi cianurarea (cea mai „productivă” şi ieftină pentru extragere dar şi cu riscuri foarte mari).

Aurul de la Roşia Montană (in cantitate mare, dar şi mai mari cantităţi de argint), afirmă un profesor de geologie, poate fi extras numai prin metoda cianurării – cianura dizolvă minereul şi se lipeşte de aur ca un magnet; din solutia rezultată metalul se extrage uşor.

Se pare că metoda gravitaţionala, descoperită recent de specialiştii unei universităţi din S.U.A., va înlocui in următorii ani instalaţiile cu cianură. Prin această metodă se foloseşte densitatea mai mare a metalului pentru a-l extrage din minereu. E o metodă care ar proteja mediul într-o mult mai mare măsură dar zonele respective nu vor mai fi atractive pentru turişti..

Specialiştii afirmă că atât timp cât substanţele chimice rămân într-un circuit închis nu există pericol pentru mediu, dar barajele groase necesare a fi construite in jurul lacurilor de decantare pot ceda in anumite condiţii – s-a întâmplat in 30 ianuarie 2000 şi in România, Baia Mare, când barajul unei exploataţii miniere a cedat şi sute de tone de cianuri au ajuns in râuri, apoi in Dunăre şi in Marea Neagra. A fost un dezastru ecologic.

Surse info: http://recorder.ro/; https://www.antena3.ro/actualitate/;  http://www.descopera.ro/povestea-aurului/;

9 oct. 2017

Scrisoare către un prieten. Citate favorite

Viaţa trebuie trăită  cu faţa spre viitor, dar înţeleasă cu faţa spre trecut.
Prea tânărul meu prieten,
[…] Cel care e disperat din motive personale este pândit ca disperarea lui să nu fie nici adevărată nici profundă, ci să fie o simplă decepţie, un regret. Dar nu in acest mod trebuie să-şi trăieşti tu disperarea, pentru că nu ţi s-a luat nimic, eşti in posesia totului. Dacă cel deznădăjduit crede că nefericirea de care suferă are o mulţime de cauze aflate in afara lui, disperarea in care trăieşte nu este adevarată; ea îl va face să urască lumea in loc s-o iubească. Fiindcă, dacă e adevărat că lumea îţi provoacă supărarea vrând să fie pentru tine ceea ce nu e, e iarăşi adevarat că atunci când te vei regăsi pe tine in disperare, o vei iubi aşa cum este. Din păcate, culpabilitatea, o conştiinţă încărcată îl împing pe individ in disperare şi el îşi va regăsi cu greu mulţumirea. Şi atunci eu zic: disperă! Disperă din tot sufletul şi din tot spiritul; cu cât aştepţi mai mult, cu atât mai dure vor fi condiţiile, iar de plătit vei plăti la fel. Ca in întâmplarea cu Tarquinius, căruia o femeie i-a oferit o colecţie de cărţi. Acesta a refuzat să-i dea preţul cerut de ea pe toată colecţia, şi atunci femeia a ars o treime din cărţi. Pentru cele două treimi rămase i-a cerut preţul de la început. Tarquinius a refuzat din nou. Femeia a mai ars o treime din colecţie. Când a văzut hotărârea femeii, Tarquinius s-a învoit să-i dea preţul cerut pentru toată colecţia, dar nu mai luă decât o treime.
(Scrisoare către un prieten, de Sóren Kierkegaard. Editura Maşina de scris, 1997, traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
In istoria filosofiei, gândirea lui Sóren Aabye Kierkegaard (05.05.1813 – 11.11.1855) apare ca o reacţie a individualismului faţă de marile abstracţiuni ale lui Hegel. Alături de Nietzsche, e considerat un întemeietor şi un reprezentant major al existenţialismului.

Era creştin pătimaş, dar dispreţuia profund organizarea religioasă şi orice tip de doctrină care tocea conştiinţa existenţei personale a omului, remarcând: Gânditorul care in toată gândirea lui uită că este şi un individ existent, nu va putea explica niciodată viaţa. El face doar o încercare de a înceta să mai fie o fiinţă omenească (in “Post-scriptum final neştiinţific”).
Opera sa teologică se axează pe etica creştină şi instituţia Bisericii. Opera sa în domeniul psihologiei explorează emoţiile şi sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viaţă.

Kierkegaard a fost un melancolic, uneori deznădăjduit. Avea o înfăţişare ieşită din comun: firav şi cu o malformaţie a şirei spinării, care-l făcea să meargă strâmb şi clătinându-se; avea un cap mare, o claie de păr blond, ochii albaştri spălăciţi şi nasul şi gura cu trăsături ferme. Cei care l-au cunoscut depun mărturie in privinţa farmecului său extraordinar, a vivacităţii şi caracterului său deosebit de prietenos. Profesorul de filosofie de la Universitatea din Copenhaga a scris: E greu de descris zâmbetul şi înfăţişarea lui atât de expresive. Avea felul lui special de a te saluta de la distanţă, cu o simplă privire. Izbutea să transmită o blândeţe şi o afecţiune infinită prin privirile lui, dar, pe de altă parte, era in stare să-i şi scoată din sărite pe oameni prin ironiile şi sâcâielile lui.
(Mic dicţionar al filozofiei occidentale, Diane Collinson, Editura Nemira, 1995, traducere de Andrei Bantaş)
Într-o însemnare din Jurnale, Kierkegaard scria: Important este să găsesc un adevăr care este real pentru mine, să găsesc ideea pentru care pot să trăiesc şi să mor.

sursa foto:
https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%B8ren_Kierkegaard

6 oct. 2017

Oul care sărăceşte bugetul naţional

Într-o ţară in care milioane de oameni sunt săraci sau trăiesc sub limita sărăciei, vine unul precum deputatul ALDE Varujan Vosganian (propus cândva la Premiul Nobel pentru Literatură – de ce n-o rămâne la literatură?) şi zice, pe FB:
[...] Producția din gospodăriile populației ajunge la peste 20% din PIB, fără să producă niciun leu impozit la stat. Doar ceva neglijabil, prin piețele țărănești.
Locuitorii din Danemarca, Franța și din alte țări care ajung la venituri bugetare în jur de 45% din PIB nu au găini în curte și nici nu amestecă în ceaun roșiile pentru bulion ori prunele pentru magiun. 
Faptul că avem o atât de puternică înclinație spre autoconsum, și nu doar în ce privește alimentele, ne costă în fiecare an venituri bugetare de multe miliarde de lei.
Totul aici:
https://www.facebook.com/varujan.vosganian.5/posts/875509142614302

Altul pe care autosuficienţa îl dă afară din piele... A fost ministru al economiei şi comerţului (numit in 2006)! In prezent urmând să fie cercetat într-un dosar penal legat de dosarul Romgaz, suspectat de constituirea unui grup infracţional organizat şi de complicitate la delapidare.

De ce nu s-a legat, de exemplu, de chiriile şi tarifele preferenţiale din Portul Constanţa, obiectiv strategic. De acolo se pierd, anual, milioane de euro. Deputaţii au cercetat situaţia şi cine ştie ce au constatat pentru că, in noiembrie 2016, a fost votată o lege care menţine încă un deceniu chiriile subevaluate de zece ori (riseproject.ro)

Ceva mai târziu - după reacţia oamenilor - revine să explice ce a vrut să zică. Mai bine se abţinea, că ne face şi înapoiaţi, prin ultima remarcă, el, omul mileniul trei:
Am făcut o evaluare a comentariilor la postarea anterioară, postare în care ridicam o problemă reală a economiei românești, anume că o parte importantă a acestei economii e în afara relațiilor de piață. Consecințele sunt vizibile pentru o țară de la începutul secolului XXI: ponderea muncii salariate în mediul rural e scăzută, veniturile curente ale comunelor sunt mici, ponderea veniturilor bugetare în PIB e redusă, între sat și oraș între sat și oraș sunt mari decalaje. Am dat exemplul ouălor nu ca să impozitez cotețele (eu, cât am fost ministru, am redus impozite, nu am crescut sau nu am inventat niciodată un impozit sau o taxă) ci ca să fiu mai bine înțeles. Cred, însă, că am fost prea... abstract. Reacțiile pe care le-am primit arată că și la nivelul mentalităților mai avem mult autoconsum.

Desigur, pentru că ponderea muncii salariate in mediul rural e scăzută e mai bine pentru oamenii care n-au venituri sau au venituri mici şi foarte mici să cumpere şi ouă şi săpun şi tricotaje…

Oamenii aceştia există pe bune? Ei gândesc înainte de a da pe gură/tastatură? Oamenii aceştia conduc destinele unei naţiuni? Şi ne mirăm că ne merge rău! 

Care este rolul parlamentului?

Apariţia parlamentului e considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei.

Care cred unii oameni că este rolul Parlamentului: să facă ceea ce trebuie; să nu mai alegem greşit; să se ocupe de funcţia lor; "decât" îşi vede rostul de a ne spune votaţi, ne promite multe şi nimic; să se aloce locuri de muncă mai multe, să fie salarii mai mari; să dea legi pentru societate.

Rolul şi structura Parlamentului sunt precizate in art. 61 din Constituţia României:
(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Ce înseamnă a fi organ reprezentativ suprem al poporului român
Poporul a delegat exerciţiul dreptului său, natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari), astfel desemnaţi încât să poată exprima juridiceşte voinţa acestuia – aşa au apărut sistemele electorale, deputaţii şi senatorii, parlamentul (Drept constituţional şi instituţii politice, Ioan Muraru, Ed. Actami, Bucureşti, 1997).

Altfel spus, deputaţii şi senatorii trebuie să legifereze după cum vrea poporul – a nu se înţelege că orice dorinţă e in regulă pentru interesul general. Se întâmplă aşa ceva in România? Nu prea. Prin Constituţie se interzice poporului să aibă iniţiative legislative in problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea (art. 74).

Vă amintiţi scandalul cu Ordonanţa 13, când mii de oameni au fost in stradă solicitând retragerea acesteia? Spuneau unii pe atunci că “poporenii” nu se pricep la drept, deci nu ştiu ce e bine pentru ţară. Conform Constituţiei nu trebuie să ne pricem la drept pentru a ne da seama când sunt făcute legi in interesul unor infractori cu ştaif.

Proiectele de legi trebuie dezbătute public – sunt publicate pe site-ul Senatului, in general, alături de “expunerea de motive” (adică de ce se justifică modificarea sau legiferarea). Cetăţenii interesaţi pot transmite opiniile lor.

Cetăţenii au dreptul de a iniţia legi in condiţiile prevăzute in art. 74 din Constituţie. Din păcate, puţine legi au iniţiat cetăţenii (de fapt, nu ştiu care ar fi legea iniţiată de cetăţeni şi adoptată de parlamentari). Ar putea fi iniţiată (şi susţinută) una: mai puţine privilegii pentru parlamentari (există o petiţie pe temă) – parlamentarii au, oricum, un program de lucru redus şi nici nu prea au dovedit că se spetesc muncind (se spetesc, poate, dormind in poziţii incomode, in sală) şi se remarcă prin absenteism. Dintre sutele de parlamentari numai câţiva au vreo iniţiativă legislativă sau iau cuvântul in parlament - unii au şi cate trei-patru mandate consecutive la activ.
Singurul mod in care parlamentarii pot fi sancţionati este referendumul – mod deloc satisfăcător pentru a sancţiona acei parlamentari care mint de îngheaţă apele, care nu se prezintă la muncă şi care vor privilegii pe motiv că e tare periculos să fii politician in ziua de azi (oare politicienii de prin anii 1945-1950 or fi avut şi ei atâtea privilegii pe motiv că e periculos şi deosebit de greu?)

E Parlamentul unica autoritate de legiferare a ţării? Pare că nu. Guvernul emite ordonanţe de urgenţă pe bandă rulantă (pentru care parlamentarii vor emite o lege de aprobare – uneori cu multe modificări). Faptul acesta, plus lipsa de interes a parlamentarilor, au dus la legislaţia stufoasă pe care o avem, la legi care, uneori, au dispoziţii contradictorii, la legi care par a fi in interesul unor anumite grupuri – cum ar fi ideea recentă a unora de a elimina impozitul pe dividende sau de a pune in sarcina angajatului sumele pentru anumite contribuţii suportate azi de angajatori. 

Auzim uneori texte de genul: nu avem lege care să prevadă… deci nu putem face nimic. Afirmă aşa ceva unii dintre reprezentanţii diferitelor instituţii de stat. Ok.! Nu e lege! Ştiu parlamentarii? I-a sesizat cineva cu această chestiune, să facă o lege? Nu e lege dar e necesară una într-un anumit domeniu? Faceţi lege! Solicitaţi parlamentarilor o lege...

Pentru ca o lege să poată intra in vigoare trebuie analizată/discutată şi aprobată de ambele camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat – structura parlamentului) şi apoi promulgată de preşedintele ţării (şi publicată in Monitorul Oficial – abia după publicare poate fi aplicată).

Mulţi parlamentari fac greşeli de gramatică. Unii nu ştiu câte stele sunt pe drapelul Uniunii Europene. Unii nu au idee ce lege au votat cu doar câteva minute după ce au făcut-o. Mulţi au impresia că cetăţenii sunt la cheremul lor şi trebuie să execute ce spun ei. Mulţi nu au idee ce se întâmplă in circumscripţia lor electorală, nu-şi amintesc când au discutat ultima data cu cei care i-au ales.
Ce ne-ar putea determina să credem că ei ştiu care este rolul lor acolo, de ce au fost aleşi?

Deputaţii şi senatorii lucrează vreo două zile pe săptămână (in plen), o zi sau două pe la comisii şi vineri (unii cică şi sâmbătă) sunt ”in teritoriu”, pe la circumscripţiile electorale unde au fost aleşi şi „trimişi” in Parlament. Ca să vezi! Sala goală a parlamentului ne arată că se dau de ceasul morţii cu lucrul pentru binele naţiunii; la comisii nu se pot lua, uneori, hotărâri, pentru că nu sunt prezenţi suficienţi pentru cvorum iar ”in teritoriu”... Câţi dintre cetăţeni ştiu măcar unde au biroul parlamentarii pe care i-au ales?

Nu e cumva şi dezinteresul majorităţii cetăţenilor cauza acestui haos generalizat? Din păcate, prea mulţi spun: politica nu mă interesează. Pe noi, românii, ar trebui să ne intereseze, măcar până când vom avea instituţii care să funcţioneze fără a depinde de şefii numiţi politic sau până când vom avea organizaţii non-guvernamentale şi sindicate care să reprezinte cu adevărat interesele cetăţenilor.

Parlamentul e cea mai importantă instituţie din stat.

Altele:

5 oct. 2017

Domnu Trandafir. 5 octombrie, Ziua Internaţională a Profesorului

 Şi când mă gândesc bine, când judec cu mintea de acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele... Dar atunci nu, n-avea altă grijă decât să ne spuie istorii mişcătoare.
          Ca dânsul poate au mai fost mulţi.Şi toţi, dragă prietine, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea...
(Mihail Sadoveanu - Domnu Trandafir)
₪ ₪ ₪
Povestirea Domnu Trandafir a fost publicată prima dată in revista “Albina” (1905) şi e realizată sub forma unei epistole adresată dascălului al cărui portret se contureaza in mintea – şi sufletul - autorului din amintirile copilăriei.
Mihail Sadoveanu (n. 5.11.1880, Paşcani - d. 19.10.1961,Vânători-Neamţ) a fost scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român.
₪ ₪ ₪
Din anul 1994, UNESCO a stabilit ca Ziua Internaţională a Profesorului să fie celebrată în fiecare an pe 5 octombrie, dar in multe state ale lumii există alte date pentru a omagia profesorii.
₪ ₪ ₪
Din seria “şcoala azi”
Dialog imaginar cu Domnu Trandafir
[…] Câte credite aţi strâns, domnule Trandafir, în cariera dumneavoastră? Cum adică ce-s alea credite? Dovada că ai muncit, că ai fost eficient. Se adună la dosarul personal, după fiecare curs de formare. Ce-i ăla dosar personal? Ce-s alea cursuri de formare? Dosarul personal înseamnă, de fapt, mai multe bibliorafturi (vă explic altădată ce-s alea bibliorafturi) în care sunt aranjate multe, multe hârtii ştampilate, cu număr de înregistrare. Cât de multe? Aşa, vreo câteva kilograme. Păi, vedeţi, pe vremea dumneavoastră pregătirea nu cântărea aşa greu! Cursurile de formare sunt absolut necesare pentru a ţine pasul cu noutăţile. Doar că, uneori, noutăţile năvălesc aşa de multe deodată, că nu mai poţi ţine pasul cu ele.
Continuare:

4 oct. 2017

Alma şi Fifi

Acum un an şi un pic (sper că nu mă înşel), Adriana mi-a oferit in dar fotografia cu Alma şi Fifi. N-am ştiut ce să fac cu ea şi am păstrat-o doar pentru mine! Atât de mult îmi plăcea încât nimic nu mi se părea potrivit pentru aceasta fotografie. Atunci când îmi place ceva foarte mult nu ştiu cum să mă manifest – in cuvinte; la fel mi se întâmplă şi când ceva mă întristează foarte tare.

Fotografia imi place la fel de mult şi azi! O căţeluşă din rasa Rottweiler “ţine in braţe” un pui de pisică. O fiinţă puternică oferă ocrotire uneia vulnerabile care nici nu e din specia ei! Oare de ce nu procedează şi oamenii astfel?

Alma pare a spune: “Să nu îndrăznească cineva să tulbure somnul micuţei mele prietene!” Şi Fifi doarme liniştită, simţindu-se ocrotită între lăbuţele unui dulău pe care mulţi îl consideră a fi “rasă periculoasă”. Oare de când câinii care-şi protejează stăpânii şi teritoriul sunt periculoşi?

Pentru că azi e Ziua internaţională a animalelor mi s-a părut potrivit să postez fotografia. Ce să fac? Iubesc câinii, iubesc pisicile, iubesc animalele in general şi zâmbesc instantaneu când văd vreunul – cât de urât ar fi el aparent. 

Animăluţele noastre. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
Provocarea de azi: animale de companie - e Ziua internaţională a animalelor.
HAPPY WW!

Ziua Internaţională a Animalelor - 4 octombrie 2017

Ziua internationala a animalelor este menita sa celebreze viata animalelor si sa atraga atentia asupra rolului lor in viata oamenilor si nu numai.

Prima lege pentru protectia animalelor s-a numit "Martin's Act" si a fost votata de Parlamentul britanic la 22 iulie 1822. Incepand din 1931, la Florenta, Organizatia Internationala pentru Protectia Animalelor a declarat data de 4 octombrie Ziua Mondiala in care sarbatorim toate necuvantatoarele. Declaratia Universală a Drepturilor Animalelor a fost proclamata în mod solemn, la sediul UNESCO din Paris, la 15 octombrie 1978. 
Ziua de 4 octombrie nu a fost aleasa intamplator, ci pentru ca este ziua in care a fost canonizat Francisc de Assisi ca protector al animalelor. Si ortodocsii au un sfant ocrotitor: Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov este ocrotitorul Bucurestiului dar si ocrotitorul animalelor.

Din 1822 si pana azi se presupune ca omenirea a evoluat si a inceput sa inteleaga ca animalele au rol important in viata planetei, in general. N-o sa strig: nu mancati carne! Fiecare e liber sa manance ceea ce are nevoie, ceea ce îi place, dar cred ca ar trebui o masura in toate cele. Vanatoarea ca sport, ca recreere mi se pare oarecum sadism – a vâna pentru a te hrani e una, dar a vâna pentru trofee si pentru a te distra e cu totul altceva. Nu inteleg care ar putea fi placerea de-a ucide, de-a vedea cum se scurge viata dintr-o vietate.

Prin modificarea legislatiei la nivel european/international animalele nu vor mai putea fi tratate ca simple obiecte, ci ca fiinte capabile sa perceapa senzatii si sa aiba o “conştiinţă de sine”. A spune că animalele sunt conştiente înseamnă să afirmi explicit că şi ele pot experimenta atât emoţii pozitive, cât şi emoţii negative, cum ar fi durerea sau primejdia, explică Virginia Williams, directorul Comitetului Naţional pentru Etica Animalelor. Religii ca hinduismul, buddhismul si jainismul recunosc acest statut si in rândul fiintelor non-umane.

In 21 decembrie 2014 agentiile de stiri anuntau ca un tribunal din Argentina a dispus eliberarea unui urangutan dintr-o gradina zoologica cu motivarea ca urangutanii sunt persoane non-umane si au dreptul la libertate. Asociatia care a promovat cererea in faţa tribunalului a argumentat ca urangutanul are suficiente functii cognitive pentru a nu fi tratat ca un obiect.

In mai 2015, la New York, Curtea Suprema a declarat doi cimpanzei (Leo si Hercules) persoane non-umane. Tot in anul 2015, Noua Zeelanda acorda animalelor, prin lege, statutul de fiinţe conştiente, iar Parlamentul francez a recunoscut calitatea animalelor de a fi “fiinţe vii dotate cu sensibilitate” – modificarea n-a facut decat sa alinize Codul civil francez, care până acum considera animalele ca “bunuri mobile”, cu Codurile penal si rural care recunosteau deja animalele ca fiinte sensibile; sub rezerva legilor care le protejeaza, animalele sunt supuse regimului bunurilor personale, stipuleaza textul adoptat de francezi.

Dupa povestea cainelui Hachikō (10.11.1923 – 08.03.1935) multi au inceput sa inteleaga ca si animalele simt. Povestea leului crescut de doi australieni care mai apoi l-au eliberat in jungla este la fel de cunoscuta: revederea cu leul, dupa doi ani, a fost emotionanta – leul i-a recunoscut si a sarit pe ei ca un caine care-si revede prietenul biped dupa mai mult timp. Despre caini nu mai zic! Tristetea lor e clara când prietenul biped pleaca – unii refuza si sa manance până ce revine prietenul. Bucuria e la fel de clara in momentul revederii, uneori chiar daca despartirea dureaza cateva minute.

De exemplu, câinii nu doar ca simt emotiile umane dar acestia pot detecta anumite suferinte, boli si presimt cutremurele (devin foarte agitat, urla). Pisicile pot detecta si ele anumite suferinte – atunci cand se aseaza pe trupul unui om alege, de regula, locul unde exista o suferinta, o functionalitate defectuoasa a vreunui organ – si ele presimt cutremurele: se agita, miauna disperate, isi lipesc urechile de cap iar daca au pui îi muta in alt loc.

Animalele pot fi si “senzori pentru cutremure”. Nu doar câinii si pisicile simt apropierea unui cutremur. Specialistii considera ca dintre necuvantatoarele salbatice cele mai sensibile sunt pasarile, serpii si peştii; dintre cele domestice câinii, pisicile, pasarile de curte si dintre insecte furnicile si albinele. Şerpii si-au castigat reputatia de senzori exceptionali (pot semnala chiar cu cateva saptamani inainte un seism de mari proportii), urmati fiind de rozătoare - sensibilitatea lor se manifesta chiar la 120 km de epicentru, chiţăie, se lovesc unii de altii, se strang in grupuri si pleaca in alergare prin localitati. Delfinii, inainte cu cateva ore de vreun cutremur, apar in numar mare la ţărm.

Pe scurt: animalele nu sunt oameni dar nu sunt nici obiecte. Dacă nu vă plac abţineţi-vă să le faceţi rău.

Altele:
Printre vanatorii de azi (uciderea leului Cecil);